Smaranda Găbudeanu, artistă: “Cred că arta a abdicat de la puterea ei potențială în favoarea unei iluzii a puterii”

Smaranda este una dintre inimile spectacolului “Nu toți sunt eroi”, unul dintre capetele de afiș ale Festivalului Caleido în acest an.

Andrei Crăciun

Spectacolul Nu toți sunt eroi va fi prezent în acest an în Festivalul Caleido. Care e povestea spectacolului? Cum a apărut, cum a fost viața lui până acum în acești șase ani de existență? Cum v-a îmbogățit pe voi sufletește?

Consistența și încărcătura spectacolului vin din faptul că e născut din iubire. Par cuvinte mari, dar, bear with me, voi explica mai târziu. Cred că asta îl salvează și e poate cel ma greu de păstrat ca filon într-un spectacol care vizează istoria recentă și are implicații politice. Apoi, a venit dintr-o nevoie îndelung reprimată de a spune lucruri, o poveste de familie pe care fiecare dintre noi, atât eu cât și Cristina, o resimțea aproape ca pe un secret.

Am crescut cu povestirile bunicii și tatălui meu despre bunicul și rudele mele închise, torturate și unele dintre ele ucise în inchisorile comuniste și aveam senzația că e ceva important, care ne privește pe toți. Și totuși în școală m-am lovit de o indiferență totală, o evitare chiar a subiectului de către profesori și, în mod bizar, și de către copii. Era prin ’90 o propagandă foarte puternică și cumva, ceva din atmosfera creată de adulți îi cuprindea și pe ei.

Și așa a plonjat treptat în straturi din interior și aș zice că asta mi-a modelat personalitatea, am simțit că ceea ce e important trebuie închis înăuntru, protejat. Ai fi zis că mai tarziu povestea și-ar fi găsit locul, dar în facultate și in viața artistică am întâlnit o mai “rafinată” saturație a intelectualilor și artiștilor de subiectele ce țineau de comunism.

A trecut timpul, dar probabil că nu poți ține așa ceva la nesfârșit în tine fără să te afecteze. Mă simțeam și eram un artist și un om incomplet, mediocru, alăturea cu drumul. O dată cu asumarea în 2013 a nevoii de a mă reîntoarce la dansul contemporan, a reapărut la suprafață ca parte importantă a identității mele, ceva ce trebuia să prindă o formă. Lucram deja cu Cris și în luna în care ea a fost plecată am avut un performance în cadrul unui atelier cu o artistă din Polonia, Agata Siniarska, și am atins subiectul. O artistă din public mi-a spus că și bunicul ei a fost în închisoare, dar nu se vorbea niciodată despre asta în familie. Când s-a intors, i-am spus Cristinei ca vreau sa fac un solo despre asta și a rezonat instantaneu. Țin minte toată discuția, lucruri pe care vi le va povesti probabil ea. Eram la cinematograful de la MȚR unde am repetat o vreme. Acolo s-a născut scena numită de noi ”a armatei”, de fapt, a eroilor, poate esența spectacolului. Când am vorbit cu Rufi, muzicianul, ne-a spus că și el a avut un bunic deportat in Siberia. Cred că oriunde sapi un pic în jurul tău găsești oameni care au avut pe cineva închis de comuniști, dar în foarte multe familii a rămas un subiect tabu.

Am continuat să lucrăm și în timpul ăsta s-a dezvoltat o prietenie foarte frumoasă, lucram și în alte proiecte, artiștii ne luau și ne distribuiau ”la pachet”. Cristina era foarte deschisă și susținătoare, chiar și când aveam răbufniri legate de nedreptatea mediatizării excesive a subiectului și durerii ei (bunicul ei era evreu) și a tăcerii zic eu vinovate din jurul victimelor comunismului. A ieșit din asta momentul ”spotului publicitar”-un duet ”radiofonic” al băieților de la tehnic- și gluma că vom face cel mai bun spectacol din lume, Cris având emoția deja asigurată și publicul de partea ei, iar subiectul meu fiind încă proaspăt, promitea dezvăluiri uimitoare.

Îmi vin acum povești despre fiecare scenă în parte, despre cum ne-am perindat, cum am repetat mult timp într-o sală a Bibliotecii Naționale, cu un perete de sticlă cu vedere spre Casa Poporului, cum ne-a venit simultan ideea scenei cu dictatorii.

A avut o gestație de nouă luni și poate ar mai fi continuat dacă nu ne propunea Miki Braniște să fie coproducție ColectivA și să aibă avan-premiera în festivalul Temps d’Images din Cluj, iar Vava să dăm premiera la CNDB.

Am spus uneori ca spectacolul în sine e doar vârful unui ice-berg, ce se vede dintr-un proces profund de transformare și asumare. În perioada în care am lucrat la el m-am apropiat mai mult de tatăl meu. Am fost împreună la arhivele CNSAS, am discutat, am citit dosare, l-am văzut întristându-se când afla că oameni apropiați, pe care îi iubea și admira de când era copil veneau în casa lor ca informatori ai Securității.

M-a susținut foarte mult, știu că aveam ezitări legate de procesul de selectare a informației, de abstractizare, de scenele de umor, dar el îmi spunea mereu că e ok, ”doar n-o să faceți Memorialul durerii dansant”.

Am spus multe despre cum a apărut, dar mai nimic despre cei șase ani. Pot spune că am trăit și bucurii și dezamăgiri. Am avut naivitatea să cred că oamenii care cred în comunism o fac neștiind de fapt despre crimele lui și nu e așa, adică nu e deajuns să le vorbești despre asta ca să clatini ceva, țesătura de argumente a intelectualilor stângiști e tare alunecoasă. În schimb am avut întâlniri cu tineri incredibil de entuziasmați de spectacol și de însetați să afle, să dezbată, să înțeleagă. Tot e bine.

De unde ați dobândit acest interes pentru istorie, pentru poveștile bunicilor, fie ele eroice sau banale?

Bunicul meu a murit când aveam un an și o lună și amintirea lui era foarte proaspătă și caldă în familie. Bunica își trăia tot dorul povestindu-mi mie, se reconecta poate cu el evocându-l. Și, realmente, deși am o singură amintire a mea cu el, bunicul a fost o prezență cât se poate de vie care m-a influențat foarte mult.

Apoi, unele din amintiri erau captivante, cu arestări, interogarorii, urmăriri, altele dramatice, cu bătăi, foame, frig. Erau și amintiri foarte amuzante, anectodice, cu el și mulții membri ai familiei și prieteni (am stat o dată sa numărăm cu bunica și ne-au ieșit 17 membri ai familiei care au făcut inchisoare politică). Na, imposibil să nu te intereseze. Apoi, am avut o fascinație față de cei puțini pe care i-am cunoscut personal, am văzut o lumină în ochii lor, un umor și o vitalitate debordante care pentru mine erau de neînțeles știind prin ce au trecut. Știam și povești uluitoare despre puterea de sacrificiu a unora dintre ei. A încolțit în mine această dorință de a afla care era secretul lor, din ce erau făcuți, cum ajungi să fii așa.

Apoi am început să citesc, să cunosc istoria ”mare” și spuneam mai devreme cum de fapt ce face spectacolul viu este că această istorie e foarte prezentă, dar incidentală. Așa cum întâmplător i-a luat în malaxor pe acești oameni, așa dă și cu mine și cu Cris de pereți și de podea la propriu și totuși spectacolul nu stă în istorie, ideologii și cifre, ci în ceva mai simplu și atemporal.

Vă e teamă că ororile trecutului s-ar putea repeta sau s-a înțelepțit lumea? S-a înțelepțit ea?
Se repetă. Nu, nu s-a înțelepțit.


Festivalul Caleido își propune să promoveze toleranța, înțelegerea, să caute numitorul comun din oameni, să combată, cu mijloacele artelor spectacolului, discriminarea, ura, rasismul, xenofobia, rinocerizarea, lenea spirituală. Smaranda, mai crezi în puterea artei de a face oamenii mai buni?
Cred că arta a abdicat de la puterea ei potențială în favoarea unei iluzii a puterii. Atâta vreme cât se raliază la sau este un promotor al modelor, cât devine un purtâtor de sloganuri, eu nu cred în puterea ei de a face oamenii mai buni. Vorbiți de o lene spirituală. Există la noi artiștii însă o lene intelectuală, o mulțumire cu răspunsuri deja date de alții, o adoptare foarte rapidă a etichetelor și conceptelor gata elaborate. E dificil uneori să mai faci distincția între cei cu care stai de vorbă, pare că toată lumea s-a înțeles asupra unor răspunsuri presetate pe diversele teme. Să fii bun cere un efort imens și constant si o mare umilință și luciditate și amorțirea intelectului publicului prin emoționarea lui pe anumite teme și servirea de soluții gata preparate e departe de a pune măcar un început. Nu e așa de ușor să faci oamenii să fie mai buni, în primul rând noi înșine nu suntem mai buni și mai lucizi decât publicul nostru și cred că asumarea acestui fapt ar fi primul pas spre a fi sinceri în arta noastră și a o lăsa pe ea să ne și să transforme.

Faci o ierarhie între diferitele dumitale chipuri? Ce e, mai ales, Smaranda Găbudeanu: actriță, performer, păpușar?
Hm, așa mă descriam în 2014, se pare… Acum m-aș descrie ca dansator – asta fac, asta mă preocupă și simt că mi-a intrat adânc în ființă. Dar abia acum, tocmai pentru că sunt cât pot eu fi de dansatoare, simt ca aș putea în sfârșit să și joc bine.

Cum v-a afectat pe dumneavoastră, artiștii, închiderea spațiilor culturale, în starea de urgență și alertă? La ce proiecte ați mai lucrat, cu spațiile închise? Acum ce pregătești, Smaranda?
Am lucrat intens la Centrul Național al Dansului, în cadrul programului de reactivare de către coregrafi a propriilor lucrări, revizitare a trecutului recent al dansului contemporan: Iluzionistele, de Mădălina Dan, Stars High in Amnesia’s Sky de Mihai Mihalcea, Despre tine de Vava Ștefănescu și la filmul Omnia-un loc în spațiu, de Jan Burkhardt și Sigal Zouk. În paralel am fost director artistic al proiectului înLOCUIT/inHABITED care a presupus producția și premiera filmului de dans Inhabited și lansarea unui concurs de compoziție de film și muzică de film și a unui site. Aș vrea să dezvolt inhabited.ro pe modelul unui imdb al filmului de dans, cu lansări pe TIFF unlimited și în proiecții offline și să funcționeze și ca resursă de articole și platformă -cadru în care compozitori, coregrafi și creatori de film să se întâlnească și să ”dea rod”. Îmi caut echipă pentru asta.

Împreună cu organizațiile din proiectul 4 Corpuri, PETEC, organizația pe care o conduc, s-a implicat în realizarea unei stagiuni de dans contemporan în București, Bușteni și în mediul online – Stagiunea CORP [despre comunitate, politici și istorii coregrafice]. Ca artist am participat în stagiune cu instalația audio-video Inhabited creată împreună cu Vlaicu Golcea și Răzvan Bumbeș la Institutul Goethe -Pavilion 32. Mi-a fost oferită apoi o rezidență la Muzeul de Artă Recentă în cadrul programului Dans la MARe. Am lucrat de asemenea în proiectul Alienation or the desire for intimacy, cu coregraful suedez Benno Voorham, proiect în care m-am reîntâlnit artistic cu Cristina Lilienfeld în spectacol, performance și film.

Perspective în mișcare, un laborator inițiat de Virginia Negru, în care analizăm și explorăm mecanismele improvizației în dans își trăiește și el viața în continuare și își așteaptă publicul. Mă bucur împreună cu prieteni artiști de lucrul la Am scos luna la plimbare, un spectacol pentru copii și am pornit împreună cu o echipă de etnologi și creatori de film În căutarea geamparalei, un proiect de film documentar.

Nu trăim vremuri la fel de dramatice precum bunicii noștri, dar eroi există mulți și în timpul acesta marcat de molime și incertitudini. Ce face un erou al timpului nostru, Smaranda?

Aș sări peste această întrebare.

Ce ai vrea să te întreb și nu te-am întrebat. Întreabă-te singură și oferă-ne un răspuns, dacă vrei.
Întrebați-mă după spectacol. De-abia atunci începe de fapt dialogul.

“M-aș descrie ca dansator- asta fac, asta mă preocupă și simt că mi-a intrat adânc în ființă. Dar abia acum, tocmai pentru că sunt cât pot eu fi de dansatoare, simt ca aș putea în sfârșit să și joc bine.”
Smaranda Găbudeanu, artistă

Foto portret: Adi Bulboacă