FINANȚATORI

Norbert Boda, regizor: „Generația mea vrea să fie auzită”

De vorbă cu tânărul regizor Norbert Boda despre spectacolul „Singurătatea pietrelor”, de la Unteatru, pe care îl vedem în Festivalul Caleido și în centrul căruia îl regăsim pe Sandy, un copil care suferă de autism, cât și despre felul în care teatrul independent se raportează la problemele lumii contemporane și despre efectele pandemiei asupra acestui segment.

De Alina Vîlcan

„Cred că teatrul trebuie să vorbească despre orice tip de problemă umană, de la cele mai adânci catacombe ale subconștientului uman până la funcționarea defectuoasă a întregii societăți. Din punctul meu de vedere există puține probleme despre care teatrul nu ar putea să vorbească”, spune actorul și regizorul Norbert Boda, care a montat, în 2019, la Unteatru, spectacolul „Singurătatea pietrelor”, după piesa lui Flavius Lucăcel, spectacol care își poartă publicul în lumea unui băiețel autist, făcându-ne astfel atenți la ceea ce înseamnă această boală. Un spectacol complex, care îți sporește încrederea în vocea artistică a noii generații din teatrul independent și care îți rămâne în minte pentru mult timp!

Cum ai ales să montezi Singurătatea pietrelor, la Unteatru, după piesa lui Flavius Lucăcel?

M-am cunoscut cu Flavius Lucăcel după un spectacol, ne-am împrietenit, am început să ne tutuim, am schimbat numere de telefon, mi-a trimis niște texte, am citit piesa Singurătatea Pietrelor, iar o parte din mine a rezonat mult cu ea. O poveste de dragoste tipică dintre un regizor și un dramaturg cu piesa sa. Apoi Flavius a vorbit la Unteatru de un posibil proiect AFCN și iată-ne acum.

Spectacolul a avut premiera în 2020, cât ați reușit să-l jucați în acest an de pandemie? Cum a fost pentru tine anul acesta, cum a arătat cotidianul tău, care au fost principalele provocări?

În 2020 a avut loc doar difuzarea spectacolului într-o variantă filmată, iar în acest moment spectacolul se poate urmări pe cinematic.unteatru.ro. Sincer, mi-a plăcut 2020, pentru că am reușit să mă distanțez de teatru și să trăiesc în afara lui. Eram destul de fanatic. Acum sunt mai detașat și nu mai tratez teatrul ca viața.

În centrul spectacolului vostru îl regăsim pe Sandy, un copil cu autism care încearcă să își țină împreună părinții. De ce este important din punctul tău de vedere ca teatrul autohton să vorbească despre probleme precum autismul?

Cred că teatrul trebuie să vorbească despre orice tip de problemă umană, de la cele mai adânci catacombe ale subconștientului uman până la funcționarea defectuoasă a întregii societăți. Din punctul meu de vedere există puține probleme despre care teatrul nu ar putea să vorbească.

Autismul este o condiție umană despre care doar unii știu și prea puțini o înțeleg. Ca spectator, să călătorești printr-un univers uman cu o funcționalitate aproape extraterestră poate fi un prim pas spre înțelegerea autismului. Povestea este expusă prin perspectiva lui Sandy, ceea ce ne apropie și mai tare de problemele lui. Totodată, în spectacol am încercat să prezint dramele, greutățile pe care o familie cu un copil autist le poate întâmpina. Consider că este benefic ca spectatorii să vadă și să resimtă o mostră din această lume necunoscută. S-ar putea să-i emoționeze, ba chiar să-i modifice lăuntric.

Cât de atent consideri că este teatrul independent de la noi la problemele lumii contemporane, cum stăm la acest capitol?

Foarte atent. Asociez adesea teatrul independent cu teatrul social, teatrul experimental, teatrul inovator sau teatrul actual. În același timp, teatrul independent se simte mai personal, rezonează altfel.

Cum vezi generația ta de actori și regizori, ce aveți în comun? În plus, se vorbește tot mai mult despre cum contextul pandemic îi afectează mai ales pe profesioniștii tineri din teatru, cum vezi lucrurile în această privință?

Generația mea vrea să fie auzită. Asta avem în comun cu toții. Iar contextul pandemic alimentează și mai puternic această nevoie.

Ești din Baia Mare, în 1995, cum ai descoperit teatrul și cum ai ales să faci din el o profesie? Care ai spune că sunt principalele satisfacții pe care teatrul ți le-a adus până acum?

Sunt din Baia Mare, am făcut în liceu teatru de amatori, mereu am fost pasionat de cinematografie, părinții m-au împins să fac artă (ciudat, știu), am dat la Actorie, am făcut un master în regie și în prezent îmi caut sensul artistic în viață. Cred că cel mai frumos aspect al teatrului constă în arta de a descoperi și de a realiza permanent că, de fapt, nu știu nimic.

Revenind la Singurătatea pietrelor, de ce să nu ratăm spectacolul în Festivalul Caleido?

Pentru că nu cred că ați mai văzut un spectacol ca acesta și s-ar putea să vă emoționeze.

„Autismul este o condiție umană despre care doar unii știu și prea puțini o înțeleg. Ca spectator, să călătorești printr-un univers uman cu o funcționalitate aproape extraterestră poate fi un prim pas spre înțelegerea autismului. Povestea este expusă prin perspectiva lui Sandy, ceea ce ne apropie și mai tare de problemele lui.” Norbert Boda, regizor

Foto portret: Cătălin Asanache