FINANȚATORI

Nicu Ioan Popa, regizor: „Publicul simte al dracului de bine când ești fals”

 

aventura milaneza 198

Foto: Călătoru Cristi Mihai

O poveste simplă transformată într-o comedie savuroasă, jucată în dialect maramureșean, este propunerea regizorului Nicu Ioan Popa în cadrul Festivalului Caleido. Într-un interviu acordat Merg În, acesta vorbește despre alegerea piesei, despre publicul său, dar și despre puterea de care un artist are nevoie pentru a-și împlini visul. Spectacolul „Ibovnice cu ochi de Maramureș” se joacă vineri, 20 noiembrie, ora 19.00, la Teatrul Foarte Mic din București.

Încerc să mă adun, lăsând să transpară „povestea” noastră, a spectacolului, a minunii că ne-ntâmplăm să dăinuim în acest spaţiu, fără să dau senzaţia de interviu luat pe repede înainte, ci mai degrabă o aşezare cuminte a cum au stat lucrurile în cronologia lor…

Iniţial, necunoscând registrul tehnic al festivalului, am propus două spectacole: „Logodnicii Amaltheiei“ şi „Ibovnice cu ochi de Maramureş“ de acelaşi autor, Mihai Hafia Traista.
A fost ales cel de-al doilea. Deci, aşa au căzut zarurile, dar de propus le-am propus ştiind că vor aduce bucurie încercând să şteargă cenuşiul cotidian care ne bântuie vieţile, gândurile, sufletele, de mult, poate de prea mult timp.

Povestea lui, a spectacolului „Ibovnice cu ochi de Maramureş“, o poveste simplă, poate prea simplă, dar care naşte adevăruri de loc simple. Un spectacol în dialect maramureşean, de un comic extraordinar, un spectacol popular ce îşi propune să surprindă simplitatea oamenilor din popor, cu bunele şi relele fiecăruia.

„Ibovnice cu ochi de Maramureş“, o comedie savuroasă, ce ironizează câteva aspecte imorale ale societăţii româneşti din mediul rural, zona maramureşeană.
Infidelitatea, ipocrizia, bârfa, scandalurile, compromisurile, sunt câteva moravuri, care stau la baza realizării unor tipologii umane şi nu numai.

Comedia curge, scânteind din toate cotloanele; din subpaturi, din întunericul de afară, din iarba tăvălită sub clar de lună, în livadă, din prefăcătoriile nevestelor, din încurcăturile bărbaţilor înşelaţi, dar care la rându-le înşeală cu tot atâta înverşunare ca şi consoartele lor, dar …„totul e bine, când se termină cu bine“.

Reacţiile? Trebuie spus că a fost spectacolul cel mai longeviv, cu cele mai multe reprezentaţii: Bucureşti, Botoşani, Milano fiind doar câteva repere de top, iar pe plan local a fost spectacolul care se situează pe primul loc în topul reprezentaţiilor, bucurându-se deopotrivă şi de critici – pozitive şi negative -, şi de laude, fiecare ajutând în mod constructiv să îmbunătăţim, să eliminăm, să adăugăm, să construim punţi de legătură între acest „dreptunghi de scândură al suspinelor“, care este scena, şi publicul din stal, criticul cel mai competent, loial şi sincer.

Publicul este, din punctul meu de vedere, cel mai autorizat critic, deşi nu are nici o şcoală în acest sens. Nu cunoaşte opera, nu a mai văzut spectacolul; dar simte „al dracului“ de bine când eşti fals, când îl minţi, înşelându-i aşteptările. Vorbesc aici de publicul „profesionist“, publicul care vine cu regularitate, aproape cu religiozitate în templul Thaliei, călcând cu tălpile sufletului ca-ntr-un altar.

Atunci când s-a lăsat cortina şi reflectoarele s-au aprins, când ecoul ultimelor aplauze încă îşi mai caută locul prin cotloanele sufletelor actorilor vlăguiţi de efort, iar publicul nu se dă dus din stal, continuând să-şi cheme actorii la rampă, este un semn că ai făcut o alegere bună, că ai rămas în sufletul lor – după cum afirma Nicolae Labiş -, „o amintire frumoasă”.

aventura milaneza 134

Abia acum realizez că atunci când s-au „ales“ apele şi am fost nevoit să decid CE şi CUM, de fapt nu eu am ales teatru, el m-a ales, fără putinţă de tăgadă. Şi dacă n-ar fi fost să fie teatru atunci aş fi ales să fac tot TEATRU!

Este un „microb“ care odată „respirat“ greu te mai mântuieşti, iar când cei care ţi-au intersectat drumurile, visurile, s-au dovedit a fi din acelaşi aluat, ai o confirmare în plus că nu ai ales greşit, nici locul, nici timpul, dar mai ales OAMENII.

În plutirile noastre, cred că de mult ne căutam mânaţi de acel ceva nedefinit, mistuitor, lăsând timpul să lucreze, să cearnă, să aleagă, întâmplându-ni-se să ni se întâmple mirifica poveste a lui „au fost odată“ nişte oameni frumoşi, curaţi şi luminoşi, cu suflete de copii mari, nişte neprofesionişti atât de profesionişti, încât nici ei nu au sesizat diferenţa; „ce minune că eşti, ce mirare că sunt“.

Cinci ani de când ne-am întâmplat, au trecut lăsând în urmă câteva speranţe ce ne vor prelungi în neuitare – probabil –, măcar un segment de timp, atât cât să scoatem jarul la lumină, transformându-l în flacără vie.

În traiectul nostru, cred că întâlnim în mod constant aceeaşi persoană, doar că, tot în mod constant, se schimbă doar feţele, numele, poziţia socială, orientările.

Mă încăpăţânez să cred că voi găsi soluţia pentru a fi în stare să joc acest joc până la capăt, pentru a putea să nu mă mai tem, pentru a putea să te respect, omule de lângă mine, încercând să te reconstruiesc, să te remodelez doar din nisip şi aer, pentru că doar acesta este materialul care mi-a mai rămas; ah, am uitat, şi încă ceva, încrederea, şi multă, multă iubire. Şi asta numai ca tu să poţi să te îndrăgosteşti, să poţi să ucizi… vise, să poţi să-ţi vezi prietenii murind… de doru-ţi, să suferi că poţi suferi din cauza suferinţei propriului tău ego, putând deveni mai înţelept în urma atâtor „suferinţe“.

Nicu Ioan Popa

aventura milaneza 145

Comments are now closed for this article