FINANȚATORI

Mihaela Michailov, dramaturg: “Teatrul poate genera un contra-discurs care să combată liniile de forță extremiste și poate crea lumi mai solidare”

Mihaela are în CALEIDO spectacolul “Limite”.

Andrei Crăciun

Care este istoria spectacolului Limite? Cum a apărut el și cum a fost primit? Ce lecții ați învățat de la spectatori în acești ani în care Limite s-a jucat?

„Limite” a apărut într-un perioadă în care ne doream, la Centrul Replika, să facem un spectacol educațional centrat pe rolul profesorilor și profesoarelor, într-un sistem din ce în ce mai vulnerabilizat. Care mai este statutul celor care predau? Cum își negociază cadrele de afirmare a puterii? Ce pot face concret, dincolo de ce li se impune să facă? Care sunt problemele reale cu care se confruntă? Am început – eu, Radu Apostol și Mihaela Rădescu – să facem interviuri cu profesoare, profesori, învățătoare, experte în educație pentru a fi aproape de obstacolele de care se lovesc. Pentru noi, documentarea e extrem de importantă în structurarea textului și a spectacolului. În urma zecilor de interviuri făcute, am identificat liniile directoare dramaturgice și problemele pe care ne-am dorit să le accentuăm: marginalizarea copiilor cu cerințe educaționale speciale, presiunea părinților, competiția potențată excesiv, lupta între materiile care contează și materiile disprețuite, predarea care integrează tehnologia etc. Spectacolul pleacă de la o poveste reală pe care ne-a împărtășit-o o profesoară și pe care noi am ficționalizat-o, punctând multiplele fragilități ale unui sistem fragilizat, dezechilibrele dureroase și senzația de pierdere a oricărui sens. Cred că e cea mai acută senzație pe care am întâlnit-o în discuții și în cercetarea noastră: pentru cine mai ai un rost, școală?

Poate că cel mai important mesaj pe care ni l-au transmis spectatorii și spectatoarele a fost că merită să continuăm să explorăm teme educaționale stringente, că e nevoie de reflecția pe care o aducem prin teatrul pe care îl facem.

A cui e, până la urmă, școala românească?

Școala devine un teritoriu de luptă continuă, din care elevii și elevele au cel mai mult de pierdut. Instabilitatea produce lipsă de apartenență. Practic, când școala e doar coliziune, e greu să construiești ceva pe termen lung. Ceva vizionar. Pentru că educația e despre un prezent în desfășurare, un prezent cu bătaie lungă. Tocmai de-asta e și atât de greu să generezi schimbare. Școala e un context anticipativ. Fără o viziune, rămâne blocată în cârpeli conjuncturale. Marea problemă este discreditarea continuă. Școala a fost programatic devalorizată și și-a pierdut cumva demnitatea și, cum spuneam, pentru mulți – sensul. Redresarea are nevoie de multe cure de vitamine morale.

Foto: Oana Monica Nae

Ce alte istorii adevărate aflate în timpul documentării ar fi meritat să devină piese de teatru și încă nu au devenit? Vă gândiți să reveniți asupra lor?

Avantajul documentării e că îți dă posibilitatea să te întâlnești cu multe povești relevante și că te conectează la straturile de adâncime ale temei pe care o abordezi. Multe profesoare ne-au vorbit despre birocratizarea tot mai mare din educație. Atingem această subtemă în „Limite”, dar cred că ar merita poate gândită o piesă scurtă despre excesul de dosare, hârtii, hârtiuțe, comisii care sufocă sistemul. Un alt aspect ține de hedonismul educațional. Copilul trebuie să fie fericit în școală, atras cu giumbușlucuri, hipnotizat. Ca și cum școala e Dino Park. Cred că și explorând doar această perspectivă, se poate scrie o piesă întreagă. Îmi place mult ce spune profesorul și teoreticianul Doru Căstăian într-o carte pe care o recomand tuturor celor interesați de educație: „Cum și de ce (mai) educăm?”: „Procesul de educație nu poate fi mereu ușor și plăcut… Educația este inserabilă de confruntare”. Și tocmai limitele și provocările diferitelor tipuri de confruntări au fost în centrul spectacolului nostru, creat de o echipă super dedicată, din care fac parte Mihaela Rădescu, Radu Apostol, Alex Bălă, Gabi Albu, Elena Găgeanu și cu mine. Versurile cântecelor au fost scrise de Bobi Dumitraș.

La ce proiecte mai lucrează Mihaela Michailov? Ce mai scrie ea? Ce se mai gândește să pună în scenă?

Acum lucrez la un text care va fi montat la Teatrul Gong din Sibiu și pe care îl va monta Radu Apostol. De asemenea, colaborez cu Ioana Marchidan la un performance pe tema body shaming-ului și până în noiembrie mai am de finalizat un text într-un proiect pe care l-am inițiat împreună cu Katia Pascariu.

Ce se întâmplă cu Centrul Educațional Replika? Unde va continua povestea sa? Cum au influențat aceste luni de pandemie viața artiștilor independenți din România?

Eu sper să continue povestea tot pe strada Lânăriei 93-95 și să nu fim nevoiți să închidem spațiul, deși lucrurile nu arată deloc încurajator. În toți acești 6 ani de când am înființat Centrul Replika, am sperat, și eu, și colegele/colegii mei, că sectorul independent va reuși măcar să iasă din incerta și dezarmanta stare de supraviețuire. Nu poți să construiești o strategie dacă lupta e să treci de ziua de mâine. Resursele fizice și emoționale se împuținează și devine din ce în ce mai greu de imaginat un context cu structuri durabile. Spațiile independente sunt într-o situație de precaritate maximă, mai grea decât oricând. În spatele lor stau sute de artiste și artiști care au avut unde să-și creeze proiectele, care s-au agățat de un dram de speranță. Dispariția acestor spații va crea un precedent de pierdere culturală cu efecte destabilizatoare. Pentru că un spațiu e un cadru de consistență și viziune care, dacă dispare, va fi greu de înlocuit. Cred că e momentul să apară noi cadre de finanțare care să își propună să susțină infrastructura culturală, spațiile existente și pe cele care ar mai trebui create în cartiere, în locuri în care arta nu ajunge. Nu poți ține un întreg sector doar cu AFCN și cu mici ajustări de buget. Bine, noi acum, de fapt, avem tăieri drastice de buget și firmituri din care să încropim activități! Pe termen lung, dacă vom mai rezista, vom avea doar o precară cultură de proiect, nu o cultură de infrastructuri viabile. Ori exact această cultură de acoperire infrastructurală e ceea ce lipsește sectorului independent, condamnat să supraviețuiască de la un proiect la altul.

Foto: Oana Monica Nae

Dumnevoastră cum v-a mers în starea de urgență & alertă? Ați putut lucra? Ce ați mai creeat?

A fost o perioadă destul de grea și mi-a luat mult să-mi găsesc un echilibru. Aveam senzația că nu știu cum să mă așez, cum să continui să fiu ce eram înainte. Și mi-am dat seama că era greșit să încerc să țin la ce a fost. Pentru că nu exista un „mâine” palpabil și trăiam de la o știre la alta. Am stat mult că băiețelul meu și asta m-a făcut să mă joc și să inventăm tot felul de activități.

Am scris un monolog regizat de Radu Apostol în cadrul proiectului „365 de zile în Germania, inițiat de Asociația ARPAS – „Dragă Germanie” -, am lucrat cu David Schwartz la spectacolul „Capete înfierbântate 2020” – despre demantelarea sistemului public de sănătate și dezastrul privatizării – și am terminat un text gândit sub forma unor poeme performative – „Gen, roz” – pe tema abuzului, hărțuirii și reducerii la tăcere a unor întregi generații de femei. La „Gen, roz” am lucrat cu regizoarea Luiza Mihăilescu, absolventă în 2020 la UNATC „I.L.Caragiale” București, de care m-am apropiat mult și pe care am admirat-o pentru capacitatea de a structura un concept teatral puternic.

Festivalul Caleido își propune să combată discriminările de orice gen. Credeți că e util un asemenea demers în peisajul românesc actual sau nu avem nevoie, fiindcă avem de toate? Poate teatrul să ne facă un pic mai bine?

Cred că e extrem de util, mai ales acum, când discursurile rasiste, xenofobe, sexiste, misogine devin din ce în ce mai prezente în spațiul public. Sigur că ele nu vin din nimic și, pe fondul unei lipsei de reprezentare politică, e ușor să ajungi să aderi la extremisme. Eu cred cu tărie că teatrul poate genera un contra-discurs care să combată liniile de forță extremiste și poate crea lumi mai solidare și mai empatice. Cel puțin își poate propune! Și tocmai de-asta mi se pare că un tip de teatru care pledează pentru non-discriminare și confruntarea asumată cu derapaje periculoase trebuie să înceapă de la vârste mici. Ca să creștem înțelegând mai bine ce declanșează mecanismele discriminării și cum pot fi deconstruite.

Ce ați întreba-o pe Mihaela Michailov? Acum răspundeți, vă rog, acestei întrebări.

Ce carte pentru copii ai vrea să scrii?
O carte cu o broască și o fetiță. Am un titlu, n-am încă povestea, dar vine ea: „Broasco, ține-mă de mână!”.

Mi se pare că un tip de teatru care pledează pentru non-discriminare și confruntarea asumată cu derapaje periculoase trebuie să înceapă de la vârste mici. Ca să creștem înțelegând mai bine ce declanșează mecanismele discriminării și cum pot fi deconstruite.
Mihaela Michailov, artistă

Foto portret: Adi Bulboacă