Mihaela Drăgan, actriță: “Nu îmi e frică să îndrăznesc să scot publicul din confortul lui emoțional”

de Andrei Crăciun

Actrița romă, feministă, motor al trupei Giuvlipen, poate fi văzută în Caleido în spectacolul “Sexodrom“.

Mihaela Drăgan, vei juca în Festivalul Caleido în “Sexodrom”. Care e treaba cu acest spectacol, de ce să vină spectatorul, care are o bogată ofertă din care să aleagă, să vadă tocmai aceste spectacole?
Factual? Nu există niciun un alt spectacol care să vorbească atât de complex și nuanțat despre sexualitate și abuzuri sexuale la intersecția cu etnia și identitatea de gen. Mai mult decât atât,  Sexodrom este primul spectacol de teatru din România care abordează tema #metoo și impactul aproape de zero pe care această mișcare l-a avut la noi. Ascundem lucruri sub preș și idealizăm mari artiști fără să chestionăm faptul că aceștia și-au construit cariere glorioase abuzând alți oameni. Cum mai privești un film făcut de Woody Allen, de exemplu, când știi că acesta și-a molestat fiica adoptivă când ea avea 7 ani? Cum mai citești Cioran după ce afli că acesta îl sprijinea pe Hitler? Dar de ce nu există filme în care noi, romii, să fim prezentați într-un mod demn și nu sterotipic și cum contribuie arta la definirea și întărirea unor prejudecăți în lume? Arta are un rol mult mai mare decât credem în formarea acestor prejudecăți și artiștii sunt responsabili pentru mesajele pe care le propagă în lume iar spectacolul nostru ridică niște întrebări în sensul ăsta. Iar dincolo de toate astea, cred că e un spectacol ”foarte vizual” care folosește multe resurse performative, e emoționant, cu o grămadă de umor și de ”tandrețe politică” pentru că sistemele politice în care trăim ne influențează mai mult decât credem viețile personale. În plus, colegii mei: Zita Moldovan, Raj Udrea, Oana Rusu, Nicoleta Ghiță, Bogdan Georgescu, Irina Gîdiuță, Alex Bălă, Antonela Lerca sunt cele și cei mai șmecheri, hehe.

Festivalul Caleido își propune să promoveze povești care să ne facă mai conștienți de importanța toleranței și a bunei înțelegeri între oameni indiferent de diferențele de etnie, religie, orientare politică sau sexuală. Crezi că e nevoie de astfel de festivaluri în ziua de azi? Sau suntem bine și nu ne trebuie nouă așa ceva? Cum devine chestiunea?
Mare nevoie. Așa cum ziceam și mai devreme, arta are un rol foarte important în formarea unor judecăți de valoare în lume. De la școală, din discursul din media sau din societate nu o să învățăm nimic despre acceptare și diversitate de aceea festivaluri cum e Caleido și inițiativele culturale de acest tip sunt mai mult decât necesare.

Pe dumneavoastră în ce spectacole vă mai putem vedea în această stagiune? Unde? Când? 
La Giuvlipen tocmai ne pregătim de o premieră care schimbă puțin paradigma asupra ceea ce înseamnă ”teatru rom” și despre cum putem face teatru despre identitatea noastră dincolo de victimizarea istorică și de prezentul nefavorabil.

Romacen: Vremea Vrăjitoarei, co-producție cu Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe anunță Roma Futurism – un concept artistic la care am lucrat în ultimii doi ani și care imaginează romii într-un viitor utopic dincolo de discriminare și rasism.  Va avea premiera pe 15 și 16 decembrie anul acesta.

În rest, joc la Teatrul Evreiesc de Stat în Kali Traś (Frica Neagră), spectacol despre Holocaustulul romilor, Sexodrom la CNDB iar Corp Urban și Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa? pe unde apucăm, în spații alternative că asta e soarta teatrului independent. Cel mai bine ar fi să ne urmăriți site-ul: givlipen.com sau pagina de facebook că acolo vă updatăm cu tot ce facem noi. 

Dacă s-ar face o piesă despre viața noastră de acum, ce titlu credeți că ar trebui să poarte? Argumentați. 
”Cui îi e frică de Mihaela Drăgan?”. Hahahahhaha. A fost ideea altcuiva. Să argumentez? Nu știu….pentru că orice se poate spune despre mine dar nu că nu sunt o actriță care vorbește despre teme curajoase și provocatoare în teatru. Nu îmi e frică să îndrăznesc să scot publicul din confortul lui emoțional și nu merg nicodată pe ”calea sigură și plictisitoare” în care să mulțumesc toate părerile. Arta mea e critică, asta e, nu pot să fiu roma aia care îți cerșește atenție cu povești neoliberale despre sărăcie și senzațional, mai bine te zgudui de toți pereți cu piesele mele de teatru. O să mă urăști dacă nu ești obișnuit ca o femeie romă să se autoreprezinte așa, dar oamenii ăia marfă o să mă iubească sigur, looool.

Care e situația în teatrul românesc, așa ca privire de ansamblu? Dinspre spectatori se constată tot felul de nemulțumiri, de neînțelegeri, de conflicte – de la ce vă luarăți, fraților? Și ce-o să fie mai departe?
Nu prea știu ce în teatrul românesc, nu am timp să urmăresc. Nu e o fiță, chiar nu am timp. În momentul ăsta îți răspund la întrebări într-un aeroport, am un performance lecture la New York dar nu am avut timp să mă pregătesc. Aștept să ajung, să dorm și în loc să mă plimb și eu frumos prin Times Square, o să stau să repet și să-mi pun la punct prezentarea. Și așa fac eu mereu: sar din proiect în proiect, iar la sfârșit de an sunt mereu în burnout. Ăsta e complexul actorului independent precar, muncim mult, aproape fără oprire pentru că nu știm niciodată ce ne rezervă viitorul, lipsiți de un angajament material permanent. Așa că nu știu ce se întâmplă în teatrul românesc decât dacă nu mă interesează ceva în mod special.

Dumnevoastră sunteți actriță romă, feministă, luptați pentru un teatru rom. Cum mai merge evoluția noastră ca societate înspre secolul XXI?
Nu prea merge. De asta eu mi-am și promis mie că o să fac numai ce-mi place în orice condiții și că o să mă protejez pe mine și pe ai mei atât cât pot și până când se poate de toată mizeria asta rezultată din inegalități și injustiții sociale. Lupt și eu…că altceva ce-mi rămâne de făcut? 

Poate că nu salveză arta omenirea dar o mai împinge așa puțin de la spate.”

Mihaela Drăgan, actriță