FINANȚATORI

Matei Lucaci-Grunberg, regizor: “Caleido nu propune un singur tip de spectacol reinterpretat și refăcut de mai multe ori, ci propune o paletă cât se poate de variată”

Îndrăgitul regizor Matei Lucaci-Grunberg se întoarce în Festivalul Caleido cu spectacolul “Libretto Impostura”. Cum și de ce?

Andrei Crăciun

Dragă Matei, iată-vă reveniți în Festivalul Caleido, cu un nou Libretto. După Libretto Solitudine anul trecut, de data aceasta, Libetto Impostura. Despre ce este vorba în acest nou libret? Libretele voastre par să indice un adevărat crez artistic, un manifest, poate? Ce ai cu impostura, Matei? Nu e bună și impostura la ceva?

Dragă Andrei, Libretto Impostura este un fals libret despre impostură și într-adevăr face parte dintr-un crez pe care-l avem. Împreună cu colegii mei din Jamais-Vu ne-am propus să realizăm o trilogie – primul a fost despre singurătate, al doilea despre impostură și al treilea despre nostalgie. În trilogia Libretto ne-am propus să ne jucăm cu limbaje teatrale diferite, să experimentăm și să obținem niște texte colective, venite din ideile tuturor și scrise de cât mai mulți membri. În logica demersului nostru, nu ne-am propus să judecăm impostura – ci să o înțelegem. Deci, relația mea cu impostura este mai curând bazată pe curiozitate și mai puțin pe o judecată aspră. Ea (impostura) există – uneori e malefică, uneori e comică, uneori e necesară, uneori e involuntară – dar cert este că există la tot pasul. În concluzie, ne-am propus să tratăm impostura cu sinceritate.

Cine a scris noul libret și pe cine vom vedea – probabil prin zoom – pe sfânta scândură, interpretând? Care e relația dumitale cu impostura? Ai avut momente regretabile când te-ai suprins impostor?

În primul rând sper să nu fie pe zoom. Altfel, noul libret este scris de Sever Bârzan, Kostas Mincu, Andrei Cătălin, Ștefan Huluba, Teo Dincă, Reka Szasz, Radu Dragomirescu și cu mine. Pe lângă acești autori, există și niște tablouri inspirate din opera unor mari regizori precum Alexandru Tatos sau P.T. Anderson. De jucat va fi jucat doar de Sever, Kostas, Ștefan, Andrei, Teo și Reka. Eu nu mi-am găsit încă un rol potrivit.

Relația mea cu impostura este complicată – simt că m-am izbit de ea destul de des și uneori m-am simțit și eu impostor, fie că vorbim de escrocherii sentimentale, fie de imposturi profesionale. În același timp am reușit să mă conving de faptul că sufăr de sindromul impostorului – lucru care m-a făcut să dorm mai bine.

Cum ți-a fost în starea de urgență și ulterior în starea de alertă? Cum ai traversat lunile acestea de molimă, de pandemie? Cu ce învățăminte s-a ieșit din această încercare? Ce ai învățat despre tine și viață, despre ceilalți? Cum ți-ai petrecut timpul liber? Ai savurat revenirea lui AC Milan în elita fotbalului italian și european? Ce ai făcut dumneata?
O întrebare care cuprinde nu mai puțin de 7 întrebări, așadar: În pandemie mi-a fost rezonabil. Am supraviețuit cu destulă grație. Nu am tras încă niște concluzii clare, însă simt că m-am/ne-am modificat. Cele două idei care s-au născut în capul meu sunt: lipsa unei perspective coerente (de orice natură)  este periculoasă, statul prea mult tu cu tine este la fel de periculos.

La capitolul productivitate: Mi-am terminat doctoratul. Am scris. Am lucrat la mai multe spectacole. Am făcut mișcare. Am citit. Am văzut filme. În același timp, chiar dacă am avut activitate, randamentul meu simt că a fost scăzut, însă încerc să pun acest lucru pe seama pandemiei și să nu trag concluzii aspre.

Pe plan sportiv:  Încă savurez revenirea Milan-ului. După aproape 10 ani de chin, Milan-ul este iarăși o echipă competitivă și urmăribilă. Bătrânul Zlatan și tânărul Donnaruma. Nu știu dacă te interesează, dar de când am vorbit ultima oară a apărut un tânăr jucător de baschet care face furori în NBA – Luka Doncic (care joacă la echipa mea preferată – Dallas Mavericks). L-am menționat și pe Luka ca să subliniez faptul că pe plan sportiv mi-a mers bine.

Mai ales că ai mai fost în Caleido, te întreb: e util acest îndrăgit festival care își propune să lupte cu prejudecățile și să fie alături de toate minoritățile (etnice, de orientare sexuală etc.)? Crezi că împlinește ce și-a propus? Sau să închidem prăvălia și să plecăm acasă?

Generalizând puțin, orice eveniment cultural este util, dacă nu chiar necesar. Caleido este util – dar nu numai prin tema (de actualitate) pe care o abordează. Caleido este util și prin faptul că investește în mediul independent, prin faptul că produce spectacole (în general realizate de tineri),  prin faptul că face ateliere, prin faptul că face un festival și pune artiștii în dialog cu publicul, prin faptul că oferă libertate de expresie. În esență, Caleido este necesar și bine ar fi să existe mai multe ”Caleido-uri”.

Am observat că și tu (dragă Andrei) și eu, am folosit termenul  ”util” în abordarea acestui subiect. Prin util (utilitarism) nu mă refer neapărat la utilitarismul de tip Marxist ci mai curând la cel de tip Epicurist. Adică, eu cred și în ”arta de amorul artei” – un film, un spectacol sau orice formă de artă în primul rând trebuie să ajungă la public, iar utilitatea ei nu derivă neapărat din mari teze politice sau filosofice, ci dintr-un impact simplu și direct: ne bucură, ne întristează, ne face ziua mai frumoasă, ne ridică un semn de întrebare. În momentul în care căutăm un tip de utilitate ultra-pragmatică riscăm să pierdem o parte esențială a valorii actului artistic. Știu că sună puțin pretențios și sper să nu fiu interpretat greșit.

Revenind cu picioarele pe pământ, nu sunt eu în măsură să spun dacă (CALEIDO) împlinește sau nu ce și-a propus. Ce am observat și mi-a plăcut la Caleido este faptul că diversitatea chiar există – adică oamenii care colaborează, care fac spectacole, care sunt invitați să joace chiar sunt diverși. Și când zic diverși nu mă refer numai la diferențe de gen, orientare sexuală, etnie ș.a.m.d,  ci la oameni care au demersuri artistice diferite, abordări diferite, chiar și opinii diferite.

Caleido nu propune un singur tip de spectacol reinterpretat și refăcut de mai multe ori, ci propune o paletă cât se poate de variată: de la spectacole angajate direct social, la teatru experimental, la teatru-dans, la teatru clasic.

Acest tip de diversitate cred că poate să nască un dialog mult mai interesant și funcțional pe termen lung.  Iar, închiderea prăvăliei și plecatul acasă nu este o soluție. Caleido face bine ceea ce face și ajută atât artiștii, cât și publicul și peisajul teatral în ansamblu.

În ultimul an, de când n-am mai purtat dialog, ai întâmpinat dificultăți din pricina evreității dumitale? Crezi că s-a depășit această închistare în stereotipuri etnice și de gen? Se îndreaptă lumea în direcția corectă? Sau dimpotrivă?

Personal, nu am întâmpinat dificultăți din pricina evreității mele în ultima perioadă. Nu știu dacă s-a depășit închistarea pe care o menționai, dar știu sigur că îmi doresc să nu revină (la cotele din trecut). Ceea ce simt în schimb este o dezvoltare a extremelor în România (și poate mă încumet să spun că și în occident) care poate să devină periculoasă. Înțeleg că este nevoie de o schimbare, dar nu oricum și nu în orice direcție. Momentan simt o efervescență politică și o căutare obsesivă a unei lumi noi, cu valori noi, cu speranțe noi și așa mai departe. Sper ca această căutare să nască într-adevăr o lume mai bună. Momentan sunt sceptic (iar această afirmație sceptică cuprinde mult regret).

O întrebare pe care mă văd nevoit să ți-o adresez, fie și în spirit de glumă, fiindcă te simt deja trentagenar: îți pare rău că ai îmbătrânit și anii tăi s-au dus? Sau nu s-au dus? Cum e cu trecerea într-un alt etaj de vârstă?

Da, îmi pare rău. Nu m-am bucurat de schimbarea prefixului și încă încerc să mă împac cu maturizarea. În același timp vreau să cred că anii mei încă nu s-au dus și aș putea argumenta că dacă Ibrahimovici, Ronaldo, Lebron James, Roger Federer, Rossi încă fac performanță (și toți au ajuns sau se apropie de 40 de ani) eu în domeniul meu de activitate încă sunt departe de apogeu.

Cuvânt de încheiere, povață pentru cei și mai tineri.
În primul rând simt că răspunsul anterior pică în gol prin simplul fapt că tocmai m-ai făcut tânăr. Astfel, aleg să nu-mi asum rolul unui învățat matur capabil de a enunța povețe și optez să îmi asum rolul omului care nu a înțeles încă suficient și preferă să asculte povețe.

Mi-am terminat doctoratul. Am scris. Am lucrat la mai multe spectacole. Am făcut mișcare. Am citit. Am văzut filme. În același timp, chiar dacă am avut activitate, randamentul meu simt că a fost scăzut, însă încerc să pun acest lucru pe seama pandemiei și să nu trag concluzii aspre.
MATEI LUCACI-GRUNBERG, REGIZOR