FINANȚATORI

Mădălina Dorobanțu, coordonatoare PlayHood: “Ce să zic? Că sectorul independent e cu un picior în groapă? Mai degrabă a rămas doar cu o mână pe afară”

Trupa PlayHood va avea și în acest an spectacol în festivalul Caleido: “Aleea Stereotipurilor”.

Andrei Crăciun

Mădălina, ce s-a schimbat în viața spectacolului de când îl jucați? S-a maturizat trupa, s-a schimbat permanent, cum a fost, cum e?
În timpul ăsta s-au schimbat foarte multe – trupa noastră e într-o continuă mișcare și metamorfozare. Avem mereu copii noi și facem tot posibilul să îi includem și pe ei în activitățile noastre, iar asta face ca spectacolul să fie diferit aproape de fiecare dată când e jucat. Fiecare copil ne inspiră și ne face să adăugăm lucruri noi care se potrivesc personalității sale. Ionuț Oprea, partenerul meu, e cel responsabil cu texte și artificii creative. Acum o săptămână am auzit din bucătărie: „Am schimbat textul la Aleea. Iar. E mai bun, dar sper că e ultima schimbare.”. Nu o să fie ultima schimbare. Dar ne bucurăm de luxul ăsta – luxul posibil doar datorită faptului că membrii trupei s-au mai responsabilizat și au pretenția de la ei înșiși să poată lucra ca niște profesioniști. Sper să țină pasul cu ei și coordonatorii lor.

Festivalul Caleido – sunteți oaspeți  în fiecare an. Cum a fost până acum și cum credeți că va fi în acest an, mai ales că – cel mai probabil – spectacolul se va vedea on-line. Ce înseamnă pentru tinerii noștri actori să joace fără spectatori. Ei cum văd treaba asta?
La Caleido noi ne simțim ca acasă și, deși venim an de an, ne bucurăm cu tot sufletul de fiecare participare. Spectacolele jucate fără spectatori reprezintă o experiență destul de dificilă chiar și pentru un actor profesionst. Pentru copiii și adolescenții noștri e și mai complicat prin natura vârstei lor. Tinerii au mare nevoie de acceptare și aprobare, iar un spectacol jucat într-o sală goală îi cam desumflă. Cu toate astea, noi am avut foarte multe discuții pe tema asta și s-au mai obișnuit și împacat cu ideea. Vrei, nu vrei, bea, Grigore, aghiasmă!

Mădălina, cum e pentru sectorul independent toată această perioadă? Ce putem face noi toți și fiecare în parte pentru a fi mai bine pentru artiștii independenți din România?
Să spun că sectorul independent traversează o perioadă dificilă e jenant. E prea puțin. Ce să zic? Că sectorul independent e cu un picior în groapă? Mai degrabă a rămas doar cu o mână pe afară. Ar trebuisă ne îndreptăm puțin atenția și spre această zonă până nu e prea târziu. Să conștientizăm importanța pe care cultura o are în viețile noastre de zi cu zi din acest an de pomină, 2020. Nu știu cum ne-am duce zilele în casă fără cărți, articole, muzică și filme.

Sunt sigură că oamenii care citesc asta vor să ajute, dar mulți dintre ei nu știu cum. Unii poate trăiesc cu frica de a nu-și pierde locul de muncă, unii poate l-au pierdut deja, iar alții poate trebuie să stea într-un nenorocit de combinezon zile în șir.

Cu toate astea, sunt absolut convinsă că există atât persoane fizice, cât și juridice care încă mai pot sprijini sectoarele afectate: sănătatea, educația, cultura.

Dacă artiștii independenți au ajuns în vreun fel la tine în trecut, interesează-te cum poți ajunge tu la ei acum, contactează-i și află cu ce poți să ajuți. Uneori e chiar atât de simplu.Sau caută ONG-uri cu activitate culturală și oferă-le sprijin donând și promovându-i cum știi tu mai bine.

Dacă reușim să avem un scop comun, o să găsim soluții.

Cum te-a îmbogățit pe dumneata sufletește spectacolul Aleea Stereotipurilor? Dar pe tinerii din Ferentari?
Aleea Stereotipurilor a fost un carusel emoțional. Mi-a amintit cât sunt de norocoasă, dar și cât sunt de superficială uneori. Iar dacă mă gândesc la cât de superficială eram cu câțiva ani în urmă, mă ia cu căpuțul.  Aleea m-a ajutat să mai șterg un pic praful de pe niște cărămizi existențiale de la bază. Pentru puști cred că a fost o experiență foarte importantă pentru că au învățat ce înseamnă realmente termeni ca: sexism, homofobie, rasism, clasism, șamd. De când s-au întâlnit și au studiat noțiunile astea, sunt mai deschiși, calzi și răbdători.

Am să te rog să îmi spui ce ai vrea să te întreb și să răspunzi chiar tu la această întrebare pe care ți-o dorești?
Mi-ar plăcea să-mi scrie Andrei Crăciun uite exact așa: Ce nevoi ai, Mădălina Dorobanțu, în această perioadă?

(eu aș sta cuminte, m-aș gândi bine și ți-aș scrie:)

Vaai! Ce frumos din partea ta! Păi, uite ce nevoi am eu.

Am nevoie să afle cât mai mulți oameni că în Ferentari există PlayHood – o grupare artistică a tinerilor din acest cartier care se luptă zi de zi cu noțiuni precum: abandon școlar, prejudecăți și analfabetism funcțional. Și mi-ar plăcea să mai știe oamenii că e o luptă grea și lungă și că uneori ne vine să ne dăm bătuți, dar nu o facem pentru că în ziua aia ne mai sună cineva cu o vorbă bună sau mai donează câte cineva pentru mâncare și apă sau ne trimite instrumente muzicale.

Am nevoie, Andrei, ca oamenii să știe că trupa noastră are nevoie de sprijin continuu. Că de aia ne numim PlayHood și nu PauseHood.

Micdrop.

Cortina.

Am nevoie să afle cât mai mulți oameni că în Ferentari există PlayHood – o grupare artistică a tinerilor din acest cartier care se luptă zi de zi cu noțiuni precum: abandon școlar, prejudecăți și analfabetism funcțional.

Mădălina Dorobanțu, coordonatoare PlayHood

Foto: Bianca Bîrsan