FINANȚATORI

Interviu cu Lia Sinchevici. Minunata viață a unei actrițe din Basarabia la București.

 

lia1

de Andrei Crăciun

Lia Sinchevici (25 de ani), actriță. Basarabeancă de origine poloneză. Are pașaport românesc. Trăiește la București. Și îi place. Iubește țara noastră și nu ar schimba-o pentru nimic. Lia crede că diversitatea etnică ne înbogățește pe toți. Trebuie doar să fim puțin atenți la cei din jurul nostru. Ea este.

Cine ești dumneata, Lia Sinchevici?
Sunt o basarabeancă, de origine poloneză…

Ăsta-i primul lucru pe care mi-l spui despre tine?
Așa mi-a venit, a fost inspirație de moment. Fiică de doctori…

Doctori basarabeni.
Da. Taică-meu, doctor epidemiolog, maică-mea, medic laborant, avem multă tradiție în medicină, în familie.

Practic, ești oaia neagră a unei familii de medici.
Oarecum. Dar de ce neagră?

Gri.
Eu văd actoria ca un mijloc de terapie, de vindecare a sufletelor! Sunt spre latura artistică, dar nu e așa departe de medicină.

Ești singură la părinți?
Nu, mai am un frate și o soră, din primele căsnicii ale părinților. Fratele meu a crescut cu mine, pe sora mea am întâlnit-o un pic mai târziu în viață.

Și cu ce se ocupă dumnealor?
Sora mea, momentan, este mămică, deci se ocupă de nepoțica mea, o fetiță foarte deșteaptă, care vrea să se facă ori pictoriță, ori medic. Fratele meu stă în Statele Unite, lucrează într-o bancă, și am o nepoțică și din partea lui, care-i foarte drăguță, de asemenea.

Mătușa Lia.
Mătușa Lia mai sunt, da.

LIA2

Așa te cheamă pe dumneata?
Da, mă numesc Lia, fără abrevieri, fără niciun al doilea nume.

De la ce vine? E un nume specific în Basarabia?
Nu, e un nume internațional. Bunică-mea l-a găsit în cartea de nume, la biserică: Lia, Sfânta Lia. Există o sfântă Lia, dacă nu știai.

Cu ce s-a ocupat Sfânta Lia, ce a făcut ea, ai idee?
N-am foarte mare idee, dar știu că Lia e una dintre primele femei din lume, adică după Eva, după…

E veche, așadar.
E foarte veche. Se întâlnește și la evrei, și la greci, și la români, și la ruși.

Când e Sfânta Lia?
Nu știu. Nu cred că există o sărbătoare în calendar, dar există Sfânta Lia, știu sigur că de acolo e luat numele meu.

LIA A ÎNVĂȚAT UN AN ÎN ADA, OHIO

Ziua dumitale când e?
24 octombrie.

La mulți ani!
Mulțumesc!

Câți ani ai, Lia? Am voie să întreb.
Sunt născută pe 24 octombrie 1989. Am douăzeci și cinci de ani încă, fac douăzeci și șase în toamnă.

Și cum ai venit tu în România? Cu mașina ai venit – ai condus?
Din păcate, știu să conduc, dar nu mi-am luat permisul. Am făcut și școală, și tot ce trebuie; taică-meu m-a învățat de la paișpe ani să conduc, dar n-am avut timp să învăț ca lumea legislația, fiindcă vreau să iau din prima; și n-am reușit să fac lucrul ăsta, tot amân-amân, și sper că la toamnă… Cum am venit?… Nu mai știu cum am venit.

Am înțeles că ai plecat mai de mică de acasă…
Am plecat prima oară, când aveam șaișpe ani, în Statele Unite; am câștigat o bursă cu programul FLEX ( n.r. – Future Leaders EXchange), un program destinat țărilor din fosta Uniune Sovietică; noi eram micii ambasadori ai acestor țări, și fiecare reprezentam cultura țării noastre – deci era un schimb de experiențe culturale. Am stat un an; clasa a XI-a am făcut-o în Statele Unite.

Unde?
Ada, Ohio, care este un oraș foarte mic, de vreo 6000 de locuitori.

Tu în Republica Moldova stăteai în Chișinău sau cum?
Nu, nu. Eu sunt născută pe malul stâng al Nistrului, în orașul Rezina.

Și acolo ai trăit dumneata.
Acolo am trăit până la șaisprezece ani.

Și atunci, nu veneai nici dumneata dintr-o metropolă, adică nu te-ai izbit de…
Nu, nu. Dar a fost foarte bine și din punctul ăsta de vedere, și fiindcă în orașele mici e mult mai ușor să observi cultura și oamenii – pentru că sunt mai uniți, se cunosc unii pe alții. În școală nu sunt 10.000 de elevi, să zicem că eram 1.000, cu tot cu clasele primare. A fost o experiență amplă în Statele Unite, adică, pe lângă faptul că am reușit să cunosc latura pozitivă a culturii americane…

Și fratele tău era deja în Statele Unite?
Nu, fratele meu a plecat după ce m-am întors eu, exact la câteva luni.

LIA FĂCEA HOROSCOPUL. ȘI MAI FĂCEA ȘI NIȘTE REPORTAJE

E mai mic decât tine?
Nu, fratele meu e cu cinci ani mai mare, sora mea cu cinșpe ani mai mare… Și după aia m-am întors, am terminat clasa a XII-a, la Liceul Teoretic „Alexandru cel Bun”, Rezina. Eu am făcut jurnalism de la cinșpe ani – în televiziunea locală, TV Elita –, făceam reportaje, voluntariat, că nu puteam să fiu angajată, fiind minoră. Îmi plăcea foarte mult, m-au invitat la o emisiune să vorbesc, au fost dezbateri; am vorbit foarte frumos și m-au întrebat: „Nu vrei să vii să prezinți horoscopul și să mai faci și niște reportaje?”, „Cum să nu?, cu mare drag”. Și prezentam în fiecare duminică horoscopul, citeam în stele și făceam reportaje.

Doar îl spuneai sau îl și făceai?
Îl și făceam.

Și de unde luai informații?
Mă inspiram din ziare, de pe Internet, abia se dezvolta atunci…

Ce zodie ești dumneata, în octombrie?
Sunt Scorpion.

Și cum e femeia-Scorpion? Ce scrie în stele?
Păi, e o zodie bună, mie așa îmi place să o descriu. Se spune că sunt trei categorii de Scorpioance: de la sfârșitul lunii până la început de noiembrie, mijloc de noiembrie și spre sfârșitul zodiei. Cei din care fac eu parte, chiar din prima zi a Scorpionului, sunt niște oameni foarte mărinimoși, cu bun-simț, bine educați, ambițioși, perseverenți – și așa sunt eu (râde).

LIABUNA

Și cu cine ai dumneata compatibilitate astrală?
În principiu, toate zodiile se înțeleg bine cu cele din aceeași categorie: de foc, de apă, aer…

Și ăsta – scorpionul – de ce e?
Apă! Deci mă înțeleg bine cu Peștii. Nu știu foarte multe din horoscop, eu doar îl prezentam, nu pot să zic că…

LIA A VENIT ÎN ROMÂNIA CA SĂ PLECE DE AICI ÎN AMERICA. DAR N-A MAI PLECAT

Te-ai detașat de zona horoscopului. Nici măcar nu ți-l mai citești?
Da. Nu mi-l citesc, consider că există un oarecare adevăr, dar nu mă limitez doar la el. Încerc să mă cunosc, îmi fac un sistem de autocunoaștere, dar asta nu se oprește niciodată, se schimbă în funcție de drumul pe care ți-l alegi. Și cum am ajuns în România – că asta era întrebarea, să o duc la capăt: am venit după a XII-a; m-am dus la Chișinău, am făcut primul an la „Științele Comunicării”, la Universitatea de Stat; mi-a plăcut foarte mult, aveam niște cursuri foarte interesante, de filosofie, de logică, de manipulare oratorică; și mi s-a părut foarte interesant ce învățam acolo, dar am luat decizia să mă mut în România, să am o diplomă europeană, pentru că aveam planuri, după a XII-a. Mă gândeam să mă întorc în Statele Unite, dar era un proces foarte lung, până dădeam toate testele și așa, și nu voiam să ratez primul an de facultate, voiam să fiu la zi, “să merg odată cu vârsta”. Și atunci m-am mutat în România, cu niște prieteni; și nu voiam să pierd primul an, că a fost foarte bun și constructiv – n-aveam de ce să îl repet la București – și m-am transferat la o facultate privată, că la Stat trebuia să repet anul. Și m-am mutat la „Jurnalism”, la Hyperion. Din păcate, nu s-a făcut atât de mult jurnalism (cel puțin, nu la nivelul la care mă așteptam să fac), și aveam o mică experiență deja, eram destul de bine poziționată ca idee – voiam să ajung la BBC, reporter în zonele de război, să mă trimiți să fac un jurnalism adevărat, să schimb lumea asta!, să vorbesc adevărul – adică eram foarte pretențioasă vizavi de asta. Și nu prea am avut cum să mă desfășor la facultate, mă rog, poate nici nu am mai fost atât de interesată, odată ce am venit la București, pentru că mi s-a descoperit zona de castinguri, reclame; prin modelling am început. Prietenii îmi ziceau: „De ce nu te duci tu să-ți faci bani de buzunar, dacă tot plătești facultatea?”. Zic: „Ce?!” – că nu mă interesa modelling-ul; mă interesa pe la paișpe ani, poate, ca orice domnișoară când mai crește și e drăguță.

Ai făcut modelling, în Republica Moldova?
Nu, nu, nu. Nu am făcut modelling, dar m-au tentat prietenii, m-am dus pe la niște agenții, m-am înscris; am făcut niște ședințe foto, niște prezentări; nu eram cine știe ce încântată, nu eram foarte entuziasmată, dar ca să-mi consum timpul util și să fac niște bani, mă duceam. Și așa am ajuns să mă duc la reclame. La reclame luam castingurile pe bandă rulantă.

Ce reclame ai făcut dumneata?
Am făcut cu Cristian Mungiu – Delaco; am făcut un spot foarte faimos la vremea aia, cu Prima TV: ”We Love to Entertain You”, cu Blonda și Găinușa – eram o moldoveancă și mă oprea lumea pe stradă: „Tu ești moldoveanca din spotul ăla?”. Și mi-a plăcut; a fost, practic, prima interacțiune cu camera, în care nu trebuia să citesc ceva sau să relatez ceva pregătit din timp, ci doar să prezint o informație. Era o interacțiune cu camera în care puteam să mă joc, să nu mă uit direct în ea, să descopăr o altfel de lume în fața camerei, în fața obiectivului; și mă simțeam foarte lejeră în fața obiectivului, că eram obișnuită să fiu filmată. Și atunci mi-a plăcut foarte mult, m-am dus la școala de actorie a lui Dragoș Bucur, eram în anul II la „Jurnalism”; mă gândeam să dau la facultate, dar voiam să termin, totuși, Facultatea de Jurnalism, că îmi place, dacă încep un lucru, să-l duc la capăt. Și între timp m-am dus la școala lui Dragoș Bucur, am făcut cinci luni de actorie de film – am învățat tot ce ținea de cameră și de filmări – a fost foarte frumos, am învățat alături de Vivi Drăgan și Andi Vasluianu; am filmat un scurtmetraj cu Tudor Giurgiu, Constantin Popescu. Și am fost încurajată de ei să merg mai departe – sunt foarte naturală cu camera și, dacă chiar îmi place chestia asta, să fac meserie. Între timp, luasem niște castinguri; am luat castingul la Serviciul Român de Comedie, la PRO TV – fusesem deja chemată pentru un spot; le-a plăcut cum m-am descurcat cu camera și mi-au spus: „O să te chemăm și la castinguri de film”. Au văzut că notasem că sunt la școala lui Bucur și m-au întrebat: „Ești actriță?”. Am zis: „Nu. Ca să fiu actriță trebuie să am în spate un bagaj…”. Ei: „Hai, mă, că am văzut că te descurci!”, eu: „Nu, nu sunt actriță, sunt amatoare!”. Chiar n-am vrut să spun că sunt actriță. Dar după ce am luat castingul la Serviciul Român de Comedie și m-a luat Toni Grecu în echipă, filmam săptămânal și am avut șansa ca trei luni de zile să practic această meserie pe pielea mea, dar mai mult din talent și dintr-o mică experiență pe care o acumulasem pe cameră. Și mi-a plăcut foarte mult diversitatea, că aveam personaje noi tot timpul, și am înțeles că personajul necesită un bagaj foarte mare – e o construcție, de fapt. Și atunci mi-am zis că vreau să fiu „meseriașă”, vreau să fiu profesionistă și trebuie să dau neapărat la facultate – să fiu la zi, la fel ca ceilalți și să învăț de la zero meseria asta.

Și ce ai făcut?
Și atunci în vară m-am interesat cine ia anul – era domnul Florin Zamfirescu –, m-am interesat (că eu nu știam foarte multe despre teatrul românesc, despre tot ce ține de această industrie aici, în România); am înțeles că este un actor extraordinar de bun, că este un profesor foarte bun, și am zis: „Ăsta este anul în care trebuie să dau!”. Terminam „Jurnalismul”, mi-am dat Licența, și în toamnă am intrat la ATF [n.r. – Academia de Teatru și Film].

Din prima.
Da. Am dat odată cu toți, la „Zi”, să intru „românește”, adică n-am profitat de faptul că sunt basarabeancă și puteam să intru pe locurile pentru ei.

Există treaba asta?
Da, da, da. E foarte frumos că Guvernul României oferă șansa asta basarabenilor…

Dumneata ai cetățenie română?
Sigur că da. Am obținut cetățenia la un an după ce am venit aici, dar pe bază de redobândire, că bunicii mei au fost români, știi, până să… bunicul meu a făcut Armata aici…

Și acum ai cetățenie dublă?
Da, am cetățenie română și moldoveană, dacă se consideră dublă, teoretic. Pentru mine e aceeași – și a fost dintotdeauna. Există o categorie de oameni care susțin și au susținut întotdeauna că Basarabia e România – cum e, de fapt, și a fost –, și există o categorie care încearcă să dilueze această afirmație.

LIA SUSȚINE UNIREA DIN TOT SUFLETUL

Ești unionistă și te manifești ca atare?
Susțin Unirea din tot sufletul.

Dar o susții și concret sau așa, la nivel de idee?
Eram parte din Organizația Studenților Basarabeni (OSB), am fost în niște tabere; o susțin mai mult la nivel de cunoștințe și prieteni, dacă e nevoie să…

Cu George Simion?
Nu. Cu Vlad Durnea, cu care mă știam bine, care e președintele OSB. Mențin contactul, dar oarecum mai la distanță. Nu-mi place să mă implic direct în organizații, pentru că sunt foarte multe chestii în spate. Îmi place să susțin cu personalitatea mea și cu ce pot eu să aduc. Momentan nu m-am ocupat strict de treaba asta, dar mă cunosc cu toți cei care susțin mișcarea și vorbim; oarecum, sunt la zi.

Viitorul cum îl vezi, Lia, în țara noastră?
Îl văd frumos, îl văd mult mai simplu decât încercăm noi să devenim – industrializațI – sistemul ăsta capitalist mi se pare un pic greșit pentru România, pentru că noi avem pământ neexploatat. Eu văd baza (în România) în agricultură, în turism. Astea sunt două categorii care trebuie neapărat folosite. Și, de asemenea, consider că trebuie foarte mult să investim în cultură, în învățământ și în medicină. Fără polurile astea niciodată nu o să obținem acel nivel la care a fost România în perioada interbelică sau, mă rog, un pic mai devreme, în perioada lui Caragiale. Să ne studiem un pic istoria, cultura, arta, tot ce au scris scriitorii de atunci. Nu cred în omul care condamnă un sistem, pentru că orice epocă a avut propriul sistem și chiar dacă a dat failed total, a avut și părți pozitive. Și atunci eu consider că omul optimist trebuie să studieze părțile bune dintr-un sistem. Deci ar trebui luat din comunism și din perioada ceaușistă, pe care toți o blamează și de care toți vor să fugă, și ce a fost bun! De ce oamenii nu vor să vadă partea pozitivă? Mai întâi să se axeze pe ceea ce e pozitiv și după aceea să ia în calcul ce a fost prost și să nu mai repete. În schimb, partea bună să o ia, să adauge ce se întâmplă în prezent – tehnologia și noutatea din prezentul nostru, oportunitățile pe care le aduce epoca noastră – să le îmbinăm și să facem mai bine. Noi fugim de rău, nu vrem să repetăm răul și dăm în alte gropi, știi? Asta mă deranjează mai mult, dar și eu sunt parte din asta. E forma idealistă în care văd eu lucrurile.

LIA IUBEȘTE ACEST BUCUREȘTI DIVERS, MULTICULTURAL, CLOCOTITOR

Cum te uiți tu, ca un om venit din Basarabia, la diversitatea culturală în România, la multiculturalismul de aici?
Îmi place enorm de mult.

Crezi că sunt și conflicte interculturale și interetnice?
Sunt foarte multe.

Sunt mocnite sau explicite? Cum crezi că putem să le depășim?
Și-și. Le puterm depăși prin toleranță, prin dorința de a-ți cunoaște aproapele, prin dorința de a-ți ajuta aproapele.

Arta poate să ajute la treaba asta?
Absolut.

O face? Sau fuge de rolul ăsta al ei?
Nu. Fuge, din păcate. Pentru mine încercarea adevărată e aia în care te duci până în profunzime; te duci mult, adânc; ajungi până la fundul oceanului… Pentru mine oceanul e ca subconștientul: te bagi până în profunzime – la fel ca în societate – adânc, adânc în problema societății, problema omului; o scoți într-o formă artistică pură, i-o prezinți în această formă omului, fără să faci diferențe („E bine”, „E rău). Îi prezinți exact realitatea obiectivă și îl lași să aleagă, dar îi induci, îi insufli oarecum un optimism prin chestia asta. Eu sunt omul care crede în bine, știi?, și consider că teatrul trebuie să arate în primul rând binele, pentru societate. Asta nu înseamnă că nu arăți răul, dar, prin tot răul făcut, trebuie să scoți latura pozitivă, ca omul să aibă o speranță. Omul fără speranță e mort. Societatea de azi încearcă să dea cu ciocanul în cap speranței ca să ne ducă spre material, spre bani, spre hârtie – dar banul nu e o speranță; e o bulă, o iluzie în care trăim noi.

Cine e de vină?
Și suntem noi vinovați de problema asta, pentru că dacă majoritatea ar lupta cu adevărat, nu am munci pentru trei oameni care dețin tot controlul, și nici oamenii ăia n-ar vrea să dețină tot controlul. Ar înțelege, prin mulțime, ce e cu adevărat util și n-ar stabili ei regulile. Consider că teatrul este foarte important într-o societate, anume că e acela care scanează societatea. Te duci la teatru, ca să vezi. Te duci la medic pentru că nu știi cum să primești un tratament, măcar că știi care e problema, și te duci la un profesionist. Te duci la școală să înveți așa – adică fiecare meserie își are atuurile ei. Eu nu cred că în teatru te duci doar pentru divertisment. Da, te duci să te relaxezi, te duci să te detașezi, pentru că există o formulă magică prin care îți creează un spațiu, un univers diferit; dar te duci în primul rând la teatru pentru că e un spațiu atemporal și te poziționezi ca privitor, te uiți la un întreg univers! Eu așa percep teatrul – peretele ăla viu, care perete înseamnă totul: pădurea, lacul, marea sunt vii! Universul, planetele, toate sunt vii! Și nu cred în omuleții verzi care o să vină pe o farfurie și o să ne omoare sau, dimpotrivă, o să ne ia și… Adică nu cred în chestia asta, dar cred că tot universul este o materie vie și, cu cât mai mult sapi în tine ca să cunoști acest univers, cu atât mai mult îți deschizi antenele și înțelegi fenomenele mult mai bine. Și, în primul rând, prin spiritualitate consider că poți să atingi nivelul ăla. Suntem, totuși, la douăzeci de procente de capacitate a creierului, atât putem noi să judecăm. Ce ar fi să fim la 100%? De ce să nu fim?

Omul fără speranță e mort. Societatea de azi încearcă să dea cu ciocanul în cap speranței ca să ne ducă spre material, spre bani, spre hârtie – dar banul nu e o speranță; e o bulă, o iluzie în care trăim noi.

LIA SINCHEVICI, ACTRIȚĂ