FINANȚATORI

Iulia Rugină, regizoare: “Nu exagerez când spun că Neverland e cel mai intens și personal proiect pe care l-am generat și dus până la capăt”

Împreună cu actrița Ioana Flora, Iulia Rugină a creat „Neverland”. Acest spectacol va fi unul dintre capetele de afiș ale Festivalului Caleido în acest an.

Andrei Crăciun

Iulia Rugină, în acest an aveți spectacolul Neverland în Festivalul Caleido. Care e istoria acestui spectacol? Ce ne va spune el nouă? De ce să îl vedem? 
Neverland e un spectacol de teatru multimedia, realizat în 2018 cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național și găzduit de Apollo 111 Teatrul. E un one-woman-show, cu actrița Ioana Flora, alături de care am dezvoltat întreaga poveste din spectacol. Pornind de la personajul pe care l-am gândit împreună, am scris un text original care seamănă mai degrabă cu un scenariu de film. E primul meu spectacol de teatru, eu vin din cinema. Prin urmare, cred că experiența mea din film și lipsa experienței mele din teatru îi dă o formă interesantă. Decorul, camera unei femei de la 16 la 42 de ani, e proiectat în proporție de 90 la sută și se schimbă constant. Personajul interacționează cu alte personaje la telefon, prin skype, prin email. E mult sound design de film, e multă proiecție video, iar povestea de pe scenă e a unei fete/femei, surprinsă în intimitatea camerei ei, prin sărituri în timp, în diverse momente din existența ei, suprapuse peste evenimente reale din evoluția societății românești din 1992 până în prezent. Vorbește, la prima vedere, despre o femeie, dar cred că pune o lupă peste mulți dintre noi – generația de 30-40 de ani, surprinsă în tranziția de după revoluție, încercând să găsească un sens, un crez, un echilibru și o împăcare cu prejudecățile unei societăți în schimbare. 

Cum ați lucrat cu Ioana Flora? Ce proiecte mai aveți dumneavoastră personal pentru perioada următoare?
Cu Ioana mai lucrasem în film, dar aici a fost total diferit și mult mai intens. Personajul ei are multe elemente autobiografice ce provin de la amândouă. A fost o formă de terapie felul în care am dezvoltat povestea și personajul pentru că, atunci când lucrurile devin foarte intime și personale într-o interacțiune profesională, e nevoie cred și de o prietenie foarte sinceră în spate, ca să le poată susține. Și prietenia asta s-a tradus de fapt în foarte multă muncă, cot la cot. E un spectacol de teatru independent, care a ajuns să aibă ambiții bugetare peste resursele noastre. Așa că am lucrat cu mulți prieteni și am primit mult ajutor, de cele mai multe ori în natură, timp și energie bună. Am făcut de toate – și eu, și Ioana. Am cărat mobila, am montat decoruri, am spălat și călcat haine, am trăit cred împreună și extrem de intens fiecare reprezentație. Ioana face tot în timpul spectacolului: se schimbă de 13 ori, schimbă decorul, își pregătește recuzita. Joacă singură pe scenă aparent, dar de fapt joacă alături de oamenii din regia tehnică. A fost chiar o experiență ca nicio alta să facem acest spectacol. Nu exagerez deloc când spun că Neverland e cel mai intens și personal proiect pe care l-am generat și dus până la capăt.

În prezent m-am întors la film, regizez 6 dintre cele 8 episoade ale celui mai recent serial HBO, Ruxx, aflat în producție. 

Vă considerați membră a generației Peter Pan (n.r. – Neverland abordează tema așa-numitei generații Peter Pan, care își refuză maturizarea)? Ce are specific această generație? Cum ne dăm seama dacă suntem dintre peter-pani?
Mă consider un pic, da. Nu am studii sociologice și n-aș vrea să intru în zone pe care nu le stăpânesc, dar pentru mine e vorba de o inabilitate în a-ți asuma vârsta reală, conform normelor sociale din jur. O frică sau un refuz de „a te face mare”. Un fel de forever young care uneori, văzut din afară, se traduce în iresponsabilitate socială, dar, așa cum sper că reiese din spectacol, e mai degrabă o nevoie de a căuta altceva. Alte emoții, alți oameni, alte locuri. O nevoie acută de a nu te mulțumi cu ce ți se oferă și o goană permanentă către iubirea perfectă, profesia perfectă, casa perfectă, țara perfectă. Nu știu cum ne dăm seama. Studii de specialitate există și cred că cel mai simplu de acolo. Dar cum spuneam, pentru mine e mai degrabă o stare emoțională subiectivă acest I don’t wanna grow up

Cum v-a fost dumneavoastră în perioada stării de urgență și mai târziu în perioada stării de alertă? Cum a afectat pandemia viața artiștilor din țara noastră? Și ce putem face noi, publicul, pentru a reduce efectele negative ale acestor luni?
Mi-a fost rău în ambele cazuri. La nivel personal, anul ăsta a fost un uragan care a schimbat cam tot ce credeam că e stabil și adevărat înainte. A fost un reset total, probabil necesar, dar foarte destabilizant pe moment. Profesional, am avut noroc. Întreaga nebunie m-a prins în mijlocul unui proiect mare, foarte important pentru mine, alături de oameni care s-au luptat să îl țină în viață și se pare că au reușit. Dar am fost norocoasă. 

Am văzut în jurul meu prăbușindu-se lucruri, cariere și speranțe, cu viteza unui film cu dezastre naturale. Cred că a fost momentul în care cuvântul ăsta, artist, care oricum nu-mi place, s-a golit de orice conținut pentru mine. Pandemia ne-a redus pe toți la oameni cu nevoi primare. Nu știu ce ar trebui să facă publicul în momentul asta. Știu ce mi-aș dori eu să facă publicul. Să încerce exercițiul mental de a include arta și cultura în lista nevoi dacă nu primare, măcar imediat următoare. Să înțeleagă cumva că toată povestea asta cu pandemia ne înstrăinează îngrozitor pe unii de alții, ca omenire. Și că singurul lucru care cred eu că poate aduce omenirea la un loc e arta. Reperele culturale comune. Emoțiile comune. Mi se pare că avem mai multă nevoie ca oricând de asta. OK, nu-mi place să mă uit la teatru online, dar dacă nu mă uit el moare. Iar teatrul independent, mai mult ca orice altceva, sigur moare. Eu simt asta vizavi de Neverland, deși el a avut viața lui pe scenă și sunt recunoscătoare pentru asta. Dar sunt spectacole care au încetat brusc să existe și altele care s-au născut direct pentru online. Cred că trebuie văzute. Trebuie plătit bilet. Trebuie tratate cu cea mai mare seriozitate, doar ca să poată supraviețui din nou pe scenă când trece toată nebunia. N-aș vrea ca vreunul dintre colegii mei, din teatru sau din film, să înceteze să își facă meseria și să devenim altceva, să ajungem în alte meserii. De-aia cred că publicul ar ajuta dacă ar rămâne alături. Ar susține prin prezență și prin interes constant toate manifestările online care s-au mutat acolo de nevoie. Temporar. 

Caleido e un festival care își propune să promoveze toleranța, înțelegerea, între oameni bunăvoirea, e în contra tuturor genurilor de discriminări și prin intermediul artei vrea să tragă un binevenit semnal de alarmă. E nevoie de așa ceva? Are societatea românească nevoie să o tragă artiștii de mânecă? Sau suntem bine, avem de toate? Cum credeți că stăm cu egalitatea de gen, de șanse, cu discriminările în spațiul carpato-danubiano-pontic și în lume?
Caleido face foarte bine ce face. E esențial semnalul ăsta de alarmă și da, cred că de la creatorii de conținut trebuie să vină el. Eu cred că poți schimba mentalitatea unei societăți prin două lucuri – educație și cultură. Cultural vorbind, prin conținut puternic, original, nou, curajos, inconfortabil de multe ori. Am auzit de mii de ori, apropo de cinema, argumente de tipul hai să nu mai arătăm lucrurile nasoale din societate. Eu cred că ba da, hai să le arătăm, hai să le punem pe masă și să generăm un dialog despre ele, hai să nu ne facem că suntem bine. Nu suntem bine ca societate în atât de multe privințe, încât nici nu știu cu ce s-ar putea începe. Stăm foarte prost la toleranță și solidaritate. Rasismul e la cote îngrozitor de mari. Violența împotriva femeilor e înspăimântătoare. Discriminarea pe criterii de identitate sexuală e sfâșietoare de multe ori. Da, totul pleacă de la educație, dar când ea nu există, cultura poate compensa. Și de multe ori genul ăsta de mesaj emoțional vine de la sectorul independent. Și ce e de multe ori descurajant e că sectorul independent e cel mai puțin susținut. S-a văzut asta dureros de bine anul ăsta. 

Ce ați dorit mereu să fiți întrebată și nu ați fost niciodată? Aș vrea să considerați că tocmai ați fost și să ne dați, rogu-vă, și răspunsul. 
Nu am fost întrebată public niciodată, dar eu mă întreb constant asta în privat. Și sunt două întrebări pe care mi le pun din când în când, în general, de verificare. Recomand procedeul, e foarte terapeutic. Ești unde vrei să fii în momentul ăsta al vieții tale?Te-ai așteptat să fie așa momentul ăsta? Da, absolut. / Nu, absolut deloc.  

E primul meu spectacol de teatru, eu vin din cinema. Prin urmare, cred că experiența mea din film și lipsa experienței mele din teatru îi dă o formă interesantă.

Iulia Rugină, regizoare