FINANȚATORI

Ionuț Oprea, coordonatorul PlayHood: ”Ferentariul e o Românie mai mică, dar cu contraste mai puternice. Comedie lângă tragedie, opulență peste sărăcie”

Ionuț a inițiat și coordonează proiectul PlayHood de – déjà! – șapte ani. PlayHood e, mai ales, un fel de a întinde o mână copiilor, adolescenților și tinerilor din Ferentari, să se salveze prin artă și să devină oameni mai buni. PlayHood e, totodată, și o trupă care nu lipsește din festivalul Caleido nici în acest an greu.

Andrei Crăciun

Ionuț Oprea, un nou an, încă o prezență în Festivalul Caleido, cu Aleea Stereotipurilor. Acum, on-line. Care sunt provocările unui spectacol on-line față de unul clasic?
Fără public, fără reacții. Teoria spune că actorii profesioniști joacă la fel cu un om în sală sau cu o mie. În realitate, nu prea se întâmplă așa. Plus că între obiectiv si ecranul de telefon sau laptop se mai filtrează din atmosferă sau mesaj, oricât de bine se filmează.

Mai poți, Ionuț Oprea?
În unele zile, nu. Mai iau o pauză, mai merg la țară să mai dau la lopată, ca să-mi reamintesc cât de norocos sunt că am o educație și că am onoarea și privilegiul să-mi petrec zeci de ore pe săptămână alături de adolescenți energici și cu multe idei. Îmi place mult ceea ce fac, dar câteodată e prea multă informație și simt nevoia să ies din film, că altfel ajung în burn-out. Anul ăsta am fost mult mai eficienți tocmai pentru că ne-am gestionat mai bine timpul și limitele de intervenții. Partenera mea, Mădălina Dorobanțu, joacă rolul principal în această nouă schemă pentru că e mult mai organizată și mai cumpătată decât mine și mă trage după ea. În rest, nu doar că mai pot, dar sunt cel puțin la fel de naiv și entuziast ca la început.

Ce s-a schimbat în toți anii aceștia în care ai lucrat cu trupa din Ferentari. În viața lor, a ta, dar și în public. Simți vreun impact? Toată această muncă își arată roadele? Cum?
Prin proiectul PlayHood au trecut de-a lungul timpului câteva sute de copii și adolescenți. Vreau să cred că fiecare a plecat cu ceva în plus de aici, cu ceva care l-a ajutat mai târziu în viață. Educația e drum cu două sensuri, așa că nici eu nu mai sunt cel de la început. Învăț zilnic, devin mai bun și mai eficient, poate nu la fel de răbdător sau atent la micro-management, dar cu siguranță mai aplicat și mai metodic. 

În cei 7 ani de PlayHood, puștii au dus poveștile din Ferentari pe scene și ecrane mai mari sau mai mici, au intrat în contact cu mii și mii de adolescenți sau adulți, au clădit punți de comunicare acolo unde era stereotip sau discriminare, au mâncat la aceeași masă cu idolii lor de la TV. Români, romi, maghiari, au respirat același praf de scenă, au plâns și s-au hlizit unii de alții, unii cu alții. Nu am o unitate de măsură pentru asta, nu pot să cuantific un eventual impact, n-am cifre și studii de fezabilitate. Am, însă, întipărite în memoria personală și a calculatorului, sute de momente cu puști și adulți care învață unii de la ceilalți să fie oameni mai buni.

Dar Festivalul Caleido ce impact crezi că are? Când se va vedea mai bine rostul său?
Ne bucurăm de Caleido în fiecare an, cu pandemie sau fără, pentru că avem o relație profesională tare bună cu organizatorii. Treaba merge ca pe roate și faptul că jucăm pe o scenă profesionistă e un privilegiu de care ne bucurăm din plin. Pentru noi, Caleido e o gură de aer, mai ales într-o perioadă cu atâtea necunoscute, astfel că rostul său se manifestă deja. Faptul că încă mai există acest festival de teatru dedicat artiștilor liber-profesioniști este ceva aproape de un miracol.

Ați putut lucra în aceste luni de urgență și alertă? Cum v-a mers, ce proiecte ați mai pus la cale? Ce planuri de viitor v-ați făcut? V-ați făcut? 
Mă simt cam ciudat să o spun, dar anul ăsta a fost unul destul de bun pentru noi. În izolare am plănuit și când s-au deschis porțile am năvălit ca tătarii. Am jucat în 4 festivaluri de teatru sau film, unul dintre ele în tocmai Dortmund. Am filmat, am jucat, am mentorat, am făcut proiecte noi, am lucrat în câteva luni cât pentru doi ani. Pe termen scurt, încercăm să supraviețuim cum putem, să găsim colaborări, contracte, oportunități, finanțări. Oamenii ne-au ajutat foarte mult: au donat bani pentru mâncare și apă, am primit instrumente muzicale și servicii de tot felul. Am rămas impresionați să vedem atâta solidaritate. Până acum am făcut toate activitățile astea din garsoniera și curtea noastră, dar acum nu se mai poate. Avem nevoie de un spațiu dedicat, sigur, confortabil ca să mergem mai departe. Așa că, lucrăm din greu la planul nostru de viitor, #CasaPlayHood. Adică un studio funcțional, aici în Ferentari, dotat cu echipamente profesionale, dedicate artelor vizuale și ale spectacolului. Un spațiu în care copiii și adolescenții să acceseze gratuit resurse tehnice, instrumente, ateliere și oportunități de dezvoltare personală și profesională.

Casa PlayHood va fi un centru educational și un generator de soluții de antreprenoriat social. O să avem mare nevoie de ajutor ca să facem din acest vis o realitate, așa că vă rugăm să ne urmăriți și să țineți aproape: https://www.facebook.com/playhoodferentari

Cum crezi că vom ieși din această pandemie? Ne vine mintea la cap sau dimpotrivă o luăm razna și mai rău?
Cred că e tot mai evident faptul că valoarea se află la intersecția a cât mai multor aptitudini.Prin urmare, în ultima perioadă am încercat să învățlucruri noi, să-mi țin cât pot mintea ocupată cu activități utile, să plănuiesc, să stau cu ochii pe știri doar cât să știu ce se întâmplă, să nu intru în panică și să rămân optimist. Dacă mai spun că mă salvează de la depresie drujba și hârlețul, v-am băgat în ceață. Așadar, umor, responsabilitate, inovație. Știu, pare tutorialul unui guru de dezvoltare personală, dar e viața mea și interviul meu și scriu ce vreau.

În Ferentari cum mai e? Se merge spre bine? Aleea Stereotipurilor are mai puține stereotipuri sau cum? În ghetouri care mai e treaba?
Ferentariul e o Românie mai mică, dar cu contraste mai puternice. Comedie lângă tragedie, opulență peste sărăcie, educație, droguri, inocență, hoție. De multe ori aud în casă o melodie stereo confuză, între un marș funebru și o manea de petrecere. Stereotipurile nu sunt nici mai multe, nici mai puține ca prin alte părți. Deocamdată nu pot să spun că se merge spre bine pentru că nu se investește în educație, în cultură, în oameni. Câteva ONG-uri se zbat zi de zi să formeze o masă critică, să aducă schimbarea, dar pot să acopere doar o mică parte din nevoile comunității și progresul e lent. Înainte de alegeri s-a renovat parcul Livezilor. La nici 200 de metri sunt ghetouri fără geamuri în care colcăie șobolanii și copiii se joacă printre seringi folosite și gunoaie

Ionuț, am să te rog să-ți pui singur o întrebare pe care o consideri importantă și să dai răspuns la ea
Dragă Andrei, îți mulțumesc pentru această oportunitate. Întrebarea mea este de fapt o problemă de matematică, pentru care nu am o soluție, dar sper că tu și cititorii tăi sunteți mai deștepți decât mine și o să colaborați pentru identificarea acesteia. Problema sună astfel: Dacă într-un an școlar fără pandemie, procentul de analfabeți funcțional este de 42%, câți analfabeți funcțional vom avea într-un an cu pandemie, an în care orele se țin online, fără internet și fără tablete sau cu profesori care refuză să predea?

În cei 7 ani de PlayHood, puștii au dus poveștile din Ferentari pe scene și ecrane mai mari sau mai mici, au intrat în contact cu mii și mii de adolescenți sau adulți, au clădit punți de comunicare acolo unde era stereotip sau discriminare, au mâncat la aceeași masă cu idolii lor de la TV. Români, romi, maghiari au respirat același praf de scenă, au plâns și s-au hlizit unii de alții, unii cu alții. 

Ionuț Oprea, coordonator Playhood

Foto: Bianca Bîrsan