FINANȚATORI

Ionuț Grama: „Cred în subtilitate și în a-l face pe celălalt să tragă propriile concluzii”

Tânărul actor (35 de ani) joacă în Caleido în două spectacole: Îngrijitorul și Frig.

Andrei Crăciun

Ionuț Grama, joci în festivalul Caleido în două spectacole: Îngrijitorul și Frig. Caleido e un festival care se luptă cu niște prejudecăți față de minoritățile etnice (și nu numai). Crezi că e binevenit un asemenea festival? Are teatrul puterea să schimbe, fie și puțin lumea, să o facă mai bună? Asta e menirea lui?

Recunosc, e primul contact cu Caleido, nu știam de existența lui până acum. Cred că orice fel de manifestare care aduce oameni laolaltă și care pune în discuție asemenea teme este bine-venită, indiferent dacă e vorba despre artă sau despre un simplu prilej de dialog. Problema prejudecăților față de minoritățile de orice tip este una veche de când lumea și care cu siguranță va rămâne actuală și peste o mie de ani. Pentru că întotdeauna vor exista oameni altfel decât „majoritatea” și alți oameni speriați de tot ce este diferit față de felul lor de a vedea lumea. Nu cred că teatrul poate schimba asta într-un mod radical – și în niciun caz arta nu va salva lumea. Dar, uneori, pentru o clipă, un spectacol, un film, un tablou sau o piesă muzicală poate atinge într-un fel sufletul și în mintea unui om și îl poate face să înțeleagă ceva despre el însuși și despre ceilalți. Și, în cazuri rare și foarte fericite, poate produce în el un declic. Iar ăsta e un lucru minunat. E un mod subtil de a schimba o fărâmă de lume. Cred în subtilitate și în a-l face pe celălalt să tragă propriile concluzii, să-și dea seama singur unde greșește și să capete responsabilitate, mult mai mult decât în a-i băga un deget în ochi – asta nu face decât să-l crispeze și să refuze instinctiv demersul. Și mai cred în puterea obișnuinței. Atunci când se vorbește des despre problemele astea, atunci când vezi pe scenă sau pe stradă, zi de zi, oameni diferiți de tine, devii conștient de faptul că ei există și că sunt oameni și că pur și simplu asta este lumea: milioane și milioane de ființe diferite.

Tu cum te raportezi la propria identitate și la identitatea celuilalt? Cum ții cont de ele?

Nu știu, nu mi-am pus niciodată întrebarea asta. Sau poate n-o înțeleg exact. Încerc pe cât posibil să iau oamenii așa cum sunt, în funcție de energia pe care mi-o transmit. Dar am și eu prejudecățile mele, de care sunt conștient și de care mă străduiesc să scap. Cât despre relația mea cu propria identitate – aici vorbim deja despre o căutare și o tatonare continue care nu se vor încheia probabil niciodată. E minunat să fii împăcat cu sine, dar trebuie să-ți mai pui și întrebări din când în când, altfel devii autosuficient.

De ce aș veni să văd Îngrijitorul? Dar Frig? Ai treizeci de cuvinte să mă convingi.

Sunt două spectacole complet diferite ca tematică și ca stil, dar amândouă vorbesc despre singurătate și despre căutarea identității despre care vorbeai mai sus. Despre frică, despre oameni speriați de sine și implicit speriați de ceilalți, care interacționează instinctiv, animalic, pentru că nu știu cum altfel să se raporteze la lumea înconjurătoare. Și, paradoxal, despre speranță. Și am depășit demult cele 30 de cuvinte.

Ce crezi despre direcția în care merge lumea, cu creșterea extremismelor, a fanatismului, a intoleranței? Mai are toleranța șanse, în mileniul al III-lea, să câștige partida?
Cred că toleranța nu va „câștiga” niciodată partida. Nu pentru că aș fi fatalist sau pentru că aș crede că nimic nu ne poate salva. Dar nu cred că lumea va deveni vreodată un paradis al înțelegerii și al iubirii. Pentru că suntem animale, pentru că primul instinct este de obicei acela de frică, de a respinge lucrurile cu care nu suntem obișnuiți, de a ne impune punctul de vedere și de a ne coaliza cu alți oameni care cred ca noi. Și este valabil de ambele părți, pentru că opresiunea și ura unora duc la frustrarea și ura celorlalți. E un cerc vicios. Spiritul de revoltă și dorința de schimbare radicală sunt mult mai puternice decât deschiderea către dialog și dorința de acceptare, e evident din tot ceea ce se întâmplă acum în lume. Dar nici extremismul nu va câștiga. Toleranța și intoleranța trăiesc împreună de când lumea și vor coexista pentru totdeauna. Nu cred că problemele astea sunt mai acute în prezent decât acum 2000 de ani, cred că pur și simplu acum sunt puse altfel în pagină, reglementate și deci discutate în alți termeni. Dar tocmai faptul că acum se discută mai mult despre ele mi se pare un câștig. De asta, până să gândim lucrurile la nivel macro și să ne întrebăm ce putem face ca să schimbăm lumea, ar trebui să ne uităm la noi înșine și să ne gândim la lucrurile mici pe care le putem schimba sau îmbunătăți. Și cred că ar trebui să învățăm să nu mai urâm ura altora, să nu mai fim atât de intoleranți cu intoleranța, ci să înțelegem mecanismele lor de funcționare și să facem pași mici pentru a atenua fenomenele astea. De exemplu, îmi dau seama și la mine că atunci când întâlnesc orice formă de fanatism, mă zburlesc instantaneu, îl resping, ca primă reacție – și atunci îmi dau seama că am o prejudecată față de oamenii cu prejudecăți. Îi consider inferiori, în momentul ăla. Dar lucrurile sunt mult mai nuanțate decât atât.

Foto sus: Andrei Runcanu