FINANȚATORI

Învățând prin Europa – Italia, Anglia

 
poza cosmin

 

Oamenii au frici. Multe. Poate cel mai pregnant sentiment îl reprezintă teama de singurătate, izolare sau excluziunea socială. În cazul de față, Alexandru este un om ambițios, sincer, care apreciază corectitudinea mai presus de toate și care a reușit să își învingă temerile aruncându-se într-una dintre cele mai grele situații pentru el. Pe lângă nenumăratele plimbări prin multe țări, a locuit mulți ani în afara granițelor, în Italia și în Anglia – a studiat acolo.

Am avut ocazia să vorbesc cu el într-o seară oarecare, când a fost dispus să retrăiască emoțiile studenției povestindu-mi despre acea perioadă. Le-a retrăit cu adevărat – mi-a vorbit cu nostalgie, cu indignare, cu efervescență, cu seriozitate, apoi din nou cu indignare și tot așa. Am aflat cum a plecat în lume fără să își dorească asta, fără să se simtă pregătit. Am aflat cum, la o vârstă fragedă – că nici un adolescent nu e copt – și-a luat inima în dinți și s-a avântat în necunoscut, singur printre străini. Ne povestește cum a ieșit din zona de confort și despre învățăturile pe care le-a tras din această experiență multiculturală.

Tu ai călătorit mult prin Europa, nu? Cu ce ocazie? Cu studiile?
Călătoriile mele prin Europa au început cu mulți ani în urmă în scop turistic. Mă plimbau părinții. Din ’95 încoace am vizitat foarte multe țări. Bine, când ești mic nu înțelegi prea multe. Vezi chestii noi și ți se par interesante. Dar, practic, experiența despre care o să vorbim noi și care a avut impactul cel mai mare asupra mea a avut loc imediat după liceu. Când eram, cred, în clasa a XI-a, a XII-a, familia mea, în special mama, cocheta mult cu ideea asta de studiu în străinătate. Ea, fiind mai tânără decât tata era mai în temă cu chestiile astea. Tata era ocupat cu afacerile și atunci mama s-a ocupat de noi mai mult. Mama a făcut univeristatea mai târziu, pe la vreo 30 de ani, că pe noi ne-a născut destul de devreme – mai am și o soră mai mică cu un an – și deja circulau ideile astea cu studiul în afară. Eu am plecat în Italia la un an după terminarea liceului, pentru că m-am decis cam târziu, spre sfârșitul clasei a XII-a, și atunci am avut un an pauză – bine, nu a fost chiar pauză, am intrat aici la o facultate, iar în Italia am ajuns în 2005 în loc de 2004.
7WFOIU5P33
Deci ai făcut primul an de facultate în România și apoi te-ai transferat în Italia.
Nu am făcut niciun transfer. Aici m-am dus la Româno-Americană, ca să fiu undeva intrat, și acolo am făcut două facultăți, m-am înscris la ceva pe profil economic și la drept la fără frecvență, așa era atunci. După aceea, în Italia, în toamna anului 2005, am renunțat la facultatea economică de aici și am dus-o cu dreptul în paralel cinci ani.

Cum te-ai descurcat în Italia cu cele două facultăți?
A fost foarte greu. Facultatea în Italia a fost foarte grea pentru mine, nu pentru că nu aș fi avut abilitățile necesare să o fac, dar eu, absolvind în liceu un profil umanistic (în pofida sfatului dat de tatăl meu, și anume acela de a urma un profil real), nu aveam cunoștințe avansate în științele exacte. Cu toate acestea, alegerea din liceu m-a ajutat pe partea de limbi străine. Acolo am terminat Administrarea Afacerilor. Facultatea era de trei ani, dar în Italia studenții își pot prelungi studiile până la unsprezece ani – adică, spre exemplu, în cazul în care în ultimul an nu îți puteai susține examenele, aveai posibilitatea de a le susține mai târziu, până chiar la unsprezece ani distanță!

În schimbul unei taxe, presupun.
Bineînțeles. Interesul lor era cu două tăișuri. Își doreau absolvenți în trei ani, ca să își mențină statutul prestigios, dar și studenți care absolveau mult mai târziu, ca să obțină cât mai mulți bani.

Este destul de scumpă taxa de studii în Italia, nu?
Peste tot se plătește mult. La Università Commerciale Luigi Bocconi, fiind cotată drept cea mai bună univeristate economică din Italia și, conform Financial Times din Europa, printre primele 10 în topul universităților din categoria business school, taxa de studii costa atunci, cred că și acum, vreo 10.000 de euro.

Și cum ai reușit să plătești suma asta?
Am avut noroc de o situație financiară bună, din partea familiei, și nu m-am dus pe bursă sau alt ajutor financiar. Au fost două părți principale pentru admitere. O dată, aplicarea care s-a făcut online, a fost destul de simplu, iar apoi a fost partea teoretică – un examen pentru care m-am dus în Italia în toamna lui 2005, înainte să înceapă școala. Nu mi-au spus nimic înainte despre examen, decât că o să fie un test, atât, punct. Nu mi s-a zis să mă pregătesc în vreun fel. Până la urmă s-a dovedit a fi un test de cultură generală – am avut 50-100 de întrebări din toate domeniile, de la politică la geografie, la istoria lumii. Nu m-am stresat prea mult, pentru că mi-am dat seama că ei vor să vadă o medie de cunoștințe, cam pe unde te situezi. Mă rog, am intrat.

Ce profil ai urmat?
Business administration. Erau câteva clase de limbă engleză, majoritatea erau în italiană. Eram, să zic, 50% străini și 50% italieni care voiau să urmeze profilul ăsta. Cealaltă parte dificilă a fost cea de ordin sentimental. Eu am fost și sunt în continuare un tip căruia îi place acasă. Familia, prietenii, bunicii. Nu mi-a plăcut niciodată să călătoresc foarte mult – să plec de acasă, să mă duc la mare să stau ca nebunu’ pe acolo. Am fost mereu foarte aproape de familie, așa am fost educat, poate. Și când mama mi-a zis în clasa a XII-a să plec în Italia, singur!, mi s-a părut că toată viața mea o să se termine! Unde să plec?! Să stau singur, să plătesc eu facturile? Nu eram obișnuit cu chestiilea astea. În plus, știam că o școală economică o să fie destul de dură. Toată vara am purtat discuții, toată lumea era împotriva mamei, dar ea și-a susținut punctul de vedere. Tata voia să mă implice în afacerea familiei, bunicii nu voiau să-și lase nepotul să plece singur în lume, îți imaginezi! Cumva, până la urmă, mama i-a convins că e spre binele meu și am plecat. Țin minte că treapta asta sentimentală a fost foarte apăsătoare și dacă nu eram forțat, dacă mă lăsau pe mine să iau decizia, nu plecam.

Acum regreți această experiență?
Deloc. O să fac fix la fel cu copilul meu. Acum știu care sunt școlile din Europa deasupra celei absolvite de mine și, dacă o să îi placă partea asta de afaceri, o să se ducă la matematică în liceu, o să facă engleză și încă una sau două limbi! Acum îmi e foarte simplu – am o schemă pe care trebuie să o urmeze. Mama, atunci, petrecuse jumate din viață în comunism, jumate în anii ’90 – o apreciez foarte mult pentru că a reușit să ia decizia asta la momentul respectiv. Atunci nu era atât de populară ideea de a studia în străinătate precum este acum. Nu, nu îmi pare rău. După un an a venit și sora mea. Noi doi am făcut același tip de studii toată viața, ea urmându-mă. Am fost la aceeași grădiniță, școală generală, același liceu, la Bocconi… A venit și prietenul ei care îmi era și mie prieten, deci a fost foarte mișto până la urmă. Eram toți trei acolo. Inițial plecasem cu un amic din Republica Moldova, un vecin de-al meu de aici – nu am plecat singur, ceea ce a fost foarte bine. A fost dificil să găsim un apartament pentru că internetul nu era la fel de bine dezvoltat ca acum și nu voiam nici să stăm la cămin – îmi place să am eu „casa mea” și pe mine mă și enervează gălăgia.

Ai stat în apartament pe toată perioada facultății?
Da. Până la urmă am găsit o mansardă frumoasă situată destul de central. Făceam cam juma’ de oră până la școală – mergeam un pic pe jos, apoi luam un tramvai din ăsta de lemn, foarte frumos, care trecea prin centrul orașului Milano. Am stat acolo cu prietenul meu, iar după un an a venit și sora mea și am avut noroc că apartamentul de lângă s-a eliberat și m-am mutat acolo cu ea unde am stat până la sfârșitul școlii.

„Nu ai cum să împiedici formarea de bisericuțe pe asemănări culturale”

 
BOUAHJWHG5
Și colegii de facultate? V-ați înțeles bine? Ai spus că erau foarte mulți străini. Ce naționalități mai erau?
Majoritatea erau europeni. Cei mai mulți, bineînțeles, italieni, eram vreo trei români – eu, vecinul meu din București și încă un băiat din Cluj –, erau niște unguri, austrieci, nemți, polonezi, sârbi.

Presupun că s-au format „bisericuțe” până la sfărșitul facultății.
Da, s-au format. Jumătate din clasă era o mare biserică de italieni și restul formau cumva o bisericuță, să zicem.

Italienii tindeau să vă marginalizeze?
Da. Instinctiv, probabil fără să se gândească prea mult. Așa cum e și normal. Spun asta pentru că apoi am fost la master în Anglia și acolo am avut o experiență mult diferită de Italia – o să ajungem și acolo. Din experiența mea din toți anii ăștia, nu ai cum să împiedici formarea de bisericuțe pe asemănări culturale – în primul rând, dacă ești din aceeași țară și apoi pe regiuni culturale. Adică, de exemplu, m-am împrietenit cu un italian – totuși culturi apropiate, dar cu nemți sau austrieci nu am legat prietenii, erau mai reci și îi vedeam oarecum înfumurați.

Și în Anglia?
Acolo e și mai evidentă problema. Mi-am dat seama că tot ce poate să facă sistemul universitar este să te forțeze să te împrietenești cu toată lumea – asta dacă nu ești tu foarte sociabil, să te bagi tu singur pe sub pielea oamenilor. Eu nu sunt așa. Nu m-am împrietenit cu toată lumea de pe acolo, mai ales că erau cei doi români cu mine în clasă, mai erau și sora mea cu prietenul ei – aveam așa un grupuleț. Apoi sora mea s-a împrietenit cu două-trei românce de la ea din clasă și am mărit grupul.

Tu ai simțit acolo, din partea italienilor, vreun interes, vreun efort, de a se integra în grupurile de studenți străini, de a cunoaște alte culturi?
Aș zice, minim. Acum vorbim de cultura italiană – Italia are o cultură cu o identitate puternică, la fel ca România, nu este un pic pierdută cum este în Marea Britanie unde este un amalgam de culturi. Totuși, pentru culturile astea clasice europene care nu au fost imperii, care nu au avut colonii peste mări și țări ca apoi să își aducă forță de muncă de acolo și să dilueze identitatea națională, cred că ăsta e principiul – ții cu ai tăi, vorbești cu ai tăi pentru că aveți lucruri în comun și e confortabil să vorbești în limba ta. Înțelegi altfel glumele și aluziile – italian cu italian decât italianul să vorbească o engleză puțin stricată și el râde și eu nu îmi dau seama ce idiom a folosit el. La un moment dat, oricât de mult ai vrea, tot intervine bariera de limbă.

Așa este.
Și noi în română folosim foarte multe jargoane pe care un străin nu le-a învățat niciodată.

„Nu am copiat niciodată în trei ani”

 

Abordând puțin problema asta de actualitate legată de imigranții români, tu ai avut vreo problemă ca român acolo?
Nu am avut niciuna. Nici măcar în afara școlii, că acolo petreceam cel mai mult timp. Acolo, ca să înțelegi contextul, majoritatea blocurilor de locatari au fost construite prin anii ’60 și aveau curți interioare foarte mișto, sub care erau garaje, la subsol, și un apartament la intrare cu o portăreasă – ei o numeau portineria. Noi am avut o doamnă foarte simpatică care ne-a oferit o poartă de intrare în cultura italiană. Ne-am împrietenit foarte bine cu ea, o mai invitam pe la noi, vorbeam. Vecinii din bloc erau mai în vârstă, peste 40 de ani, și nici cu ei nu am avut niciodată probleme. Am avut mașina cu mine, un Logan cu numere de România, și nu am avut nicio problemă – că se vedea clar că eram din România – nici pe stradă, nici în trafic. Oricum, Milano este un oraș foarte civilizat. Chiar au ei o vorbă că nordul muncește și sudul consumă. Aici mi-a plăcut mult mai mult decât în Birmingham, unde am studiat în Anglia. Oamenii arătau altfel pe stradă, erau toți relaxați, femeile în vârstă erau gătite, toți respectau regulile de circulație, nimeni nu parca aiurea – se vedea că este un oraș organizat și bogat față de altele. Chiar atunci începuseră scandalurile cu românii din sud care comiteau tot felul de crime, dar nu am resimțit efectele.

Nu ai fost asociat cu românii care făceau ilegalități în Italia?
Niciodată. Nici profesorii, nici colegii. Chiar asta mi-a plăcut foarte mult la școală acolo – mie îmi place foarte mult corectitudinea, așa am fost educat. Nu am copiat niciodată în trei ani de zile. O singură dată a vrut unul din spate să copieze la un examen, m-a bătut pe umăr să mă întrebe ceva, dar nu l-am băgat în seamă. Ce tupeu! Eram deja în al doilea an și chestiile astea îmi intraseră în sistem.

Chiar voiam să ating și subiectul acesta. Ai spus că ai făcut primul an de facultate în România. Ce diferențe ai observat între sistemul universitar din România și cel din Italia sau Anglia?
Nivelul de la drept în România, la fără frecvență ce-i drept, era mult sub cel din Italia, nu se compara. La Româno-Americană erau doamne pe la 40-45 de ani, la un moment dat erau un tată și fiul lui – pentru că mulți erau militari, de la Ministerul de Interne, iar ca să avanseze în grad aveau nevoie de o diplomă de drept. Interesul era foarte scăzut, oamenii copiau – mi-era mie jenă de ei. Era o doamnă pe la 40 de ani cu fițuica în mână și a fost prinsă și nu voia să desfacă pumnul! Dincolo, în Italia, era totul alb sau negru.
B51FAC9A5C
La master în Marea Britanie cum a fost? În faimosul Birmingham!
Da, în faimosul oraș industrial Birmingham! Acolo am fost chiar singur. După un an a venit în Anglia și sora mea, dar aici ne-am despărțit, ea s-a dus în Londra. A fost totul mult mai simplu din punct de vedere logistic, mi-am căutat singur apartament online, mi-am programat două-trei vizionări și în aceeași zi am și ales. Era un apartament central, în Victoria Square. Făceam 20 de minute pe jos până la școală. Din nou am ales să nu stau în cămin – știam care e dezavantajul, și anume că pierd o mulțime de posibile prietenii și o mulțime de informații legate de școală.

Și atunci cum te-ai descurcat cu școala și cu viața socială?
La Aston University din Birmingham a fost diferit că practic eram toți străini. Acum e foarte dificil să definești un britanic. Eu, când zic britanic, mă refer la britanici sută la sută, neam din neam, nu la cetățenie. Erau cam o sută de studenți, dar aici proporția, cum am văzut-o eu, era cam un european la trei noneuropeni. Erau foarte mulți indieni, pakistanezi, chinezi.

Ai reușit să stabilești relații cu vreuna dintre naționalitățile astea?
Da. Eram și mai mare și singur, căpătasem mai mult tupeu în relațiile interumane, aici toată lumea vorbea engleză. Aici m-am împrietenit repede cu un italian – a fost foarte ușor să fac asta, aveam același tip de umor, chiar ne îmbrăcam la fel. Cu un indian mi-era greu să relaționez la fel. De-asta spun că se creează mai ușor legături între oameni din culturi asemănătoare.

Da, dar ai reușit să relaționezi cu cineva dintr-o cultură asemănătoare pe un teren neutru.
Corect. Acolo, fiind teren neutru pentru 95% din studenții din clasa mea, se schimbase puțin perspectiva, vedeam mult mai clar diferențele astea culturale – mai ales că aici erau multe culturi noneuropene, deci un mediu mult mai diferit decât cel din Italia. A fost interesant să văd certuri, să văd cum sistemul de aici era axat pe partea culturală. De la începutul anului ne-au pus în grupe de câte șase-șapte și era absolut obligatoriu ca fiecare să fie din altă cultură.

Din câte știu, în Marea Britanie e foarte atent gestionată atitudinea față de multiculturalism.
Da. Ne-au obligat să stăm în grupe să lucrăm împreună. Am avut și conflicte. Conflicte care porneau de la lucruri elementare. Spre exemplu, trebuia să ne întâlnim la universitate la ora 10.00 ca să lucrăm la proiectul de grup care ne-a fost dat. Eu ajung, vine și italianul, era și o franțuzoaică, o rusoaică, un chinez și doi indieni. Nu se putea altfel! Fiecare grupă avea câte doi indieni. Indienii întârziau mereu. Îi așteptam și câte o oră pentru că ea, tipa, apărea după 45 de minute în șlapi, abia se trezise. Pe lângă asta, când i-am făcut observație, s-a supărat, dar nu pentru că aș fi fost dur, ci pentru motivul în sine, adică „ce? Am întârziat și eu un pic”. Au mai fost conflicte și pe calitatea lucrărilor. Aici s-a văzut diferența la nivelul de pregătire al fiecăruia. Unii erau mai slabi, unii mai buni. La un moment dat le-am zis să îmi dea mie să le verific engleza – știi cum e în grupurile astea, de-aia le și făceau.

Ca să lucrați în echipă, să vă echilibrați.
Da, exact. Sistemul lăsa să se autodirijeze grupul, să se impună unul ca leader, ca în viața de zi cu zi. Mi s-a părut interesant.

Și cu britanicii nu ai avut contact deloc?
Nu, nu. Erau foarte mulți străini.

Să înțeleg că nu prea ai simțit cultura britanică.
Nu. Aproape deloc.

Nici pe stradă? Atât încât să poți face o paralelă între cele trei tipuri de societăți – română, italiană, britanică.
Mie mi-a plăcut mult mai mult experiența din Italia, încercând chiar să fiu obiectiv, să nu iau în considerare faptul că acolo eram cu sora mea. Ieșirile în restaurante, pe stradă, în centru, interacțiunile cu oamenii de acolo – toate au fost mai plăcute în Italia.

„Italia e România peste câțiva ani”

 

Și față de București, România?
Tot în Italia mi-a plăcut mai mult. Dar nu aș fi stat niciodată acolo, pentru că îmi lipseau familia, prietenii și locurile cunoscute cu care mă obișnuisem.

Practic, ăsta a fost motivul pentru care te-ai întors.
În mare parte da, dar și pentru afacerea familiei, să mă implic și să o pot duce mai departe. Nu m-am gândit niciodată să rămân în altă țară, pentru că eu am o familie unită și o situație financiară bună și nu am avut motive să rămân în altă țară.

Și atunci de ce ai ales să te duci la master în Anglia?
Prinsesem gustul unei școli bune din afara țării și prinsesem gustul sistemului de acolo, corectitudinea, modul de predare, și atunci, practic, nu aveam de ales. Dacă mă întorceam aici, mă duceam în jos, aș fi avut foarte multe de pierdut. Am vrut un nivel superior celui din Italia, și, într-un fel, chiar a fost, deși nu era cotată la fel de bine ca Bocconi. Mi s-a părut destul de greu. Am mers cu emoții acolo pentru că mi-au spus de la început că dacă picam la sfârșit un examen, nu mai primeam titulatura de Master of Science, primeam doar o diplomă. Până la urmă am luat o notă foarte bună la dizertație și am absolvit cu distincție. În România poți să dai bani să îți facă altcineva dizertația. Acolo, știi cum a fost? În prima jumătate a masterului am avut o materie specială în care ne-au învățat cum să scriem o dizertație. Și apoi m-am chinuit la ea șase luni! A fost o experiență foarte interesantă! Acolo mi-a plăcut mai mult decât în Italia la nivel academic, dar ca viață, la nivel social, nu. În Italia aveam un restaurant la colț unde servea și proprietarul și mă chema, îmi trăgea scaunul, nu mă lăsa să îmi iau un vin care nu se potrivea cu mâncarea. În Anglia m-am dus la un moment dat să cer o bere fără alcool și barmanul a râs de mine, a zis că „ce-i aia?”. Oricum, mie mi s-a părut că Italia e România peste câțiva ani.

Optimist. Ca o concluzie, în ce fel ai putea spune că te-au afectat aceste experiențe ca minoritar în alte culturi? Cu ce te-ai întors acasă?
Pot spune că am învățat numai lucruri pozitive. O experiență de genul acesta te face să devii mai tolerant la diferențele culturale, empatizezi mult mai bine. Observi, spre exemplu, cum în Europa se cultivă ura împotriva civilizației musulmane. Eu acum îi respect foarte mult și îi înțeleg. Acum îmi place să vorbesc cu străinii, îi ajut. Dacă mă întreabă ceva pe stradă, imediat îi ajut pentru că știu că așa eram și eu.

Comments are now closed for this article