Autor: Ioan Buduca

Aidoma celorlalţi bucureşteni, Kik se amuza de veşnicii candidaţi la primărie care se angajau cu toţii să rezolve problema câinilor vagabonzi. Kik ştia că, de ar avea să alegă între primari şi câini, bucureştenii i-ar alege pe cei din urmă, căci pe ei îi iubesc de fapt. Mai ştia că Ceauşescu demolase vechile vile, oamenii şi-au prăsit câinii şi s-au mutat în noile cartiere socialiste.

Câinii vagabonzi sunt deci câinii lui Ceauşescu: victimele lui. Câinii s-au săturat de foamete şi, la rândul lor, s-au mutat şi ei. Şi s-au înmulţit. Nu e clar de ce sunt numiţi câini vagabonzi, căci sunt de fapt eco-câini utilitari: consumă grosul resturilor menajere.

Au şi nume: masculii se cheamă, mai toţi, Bobiţă, iar căţelele, Fetiţa. Pentru a putea fi deosebiţi, ei capătă fel și fel de epitete, cum ar fi: Bobiţă roşcovanu’, Fetiţa c-o ureche etc. Prin nu se ştie ce mister, unele persoane ajung să fie protejate de câini. Protectorul lui Kik este negru, chior, şchiop şi poate că nici nu prea aude. Altminteri, un animal frumos. În fiecare dimineaţă o conduce pe Kik la autobuz. Între timp, ei se conversează în maghiară.

Într-o zi, o vecină de-al lui Kik împărţi resturi de mâncare printre câini. Lui Bobiţă chioru’ însă i-a zis: „Tu eşti câine ungur. Să te hrănească ungurii”. Kik îl luă deci în grijă şi-l reboteză Buksi.
Din acel moment vecinii îl numeau Buksi unguru’. Câinii Bucureştilor mor iarna. La început de primăvară, ei sunt îngropaţi printre blocuri. Iar spre sfârşitul lui aprilie se transformă în violete.
Buksi e din ce în ce mai bătrân. Kik se gândeşte că iarna viitoare va muri şi el, iar primăvara va surâde în faţa blocului în chip de violetă. În chip de violetă unguroaică.

La aeroportul din München ofiţerul îi cercetă paşaportul românesc cu vădită scârbă, apoi o întrebă câţi bani adusese cu ea.
— 22 de mărci – răspunse Kik.

Ofiţerul nu o crezu. Kik îşi scoase portofelul şi îi arătă cele 22 de mărci. Ofiţerul, poticnit, dădu din mâini a lehamite. Ca şi cum ar fi zis „Europa – kaputt”.

Vameşii au găsit în bagajul lui Kik 15 pachete de Carpaţi fără şi i-au spus să plătească 70 de mărci taxe vamale. Kik scăpă printre dinţi un „ba pe-a mă-ti” .
— Ce spuneţi, doamnă? – întrebă vameşul.
— Vă iubesc – răspunse. Şi oricum vine euro.

Obiectul adoraţiei însă nu o băgă în seamă, ba chiar o ocoli de la distanţă. Kik îi trimise deci un e-mail în care i-a scris că îl iubeşte, îl iubeşte, îl iubeşte, iubeşte. În plus că, dacă nu va primi răspuns, va fi nevoită să se sinucidă.

Respectivul nu i-a răspuns. Totuşi, Kik nu s-a mai sinucis. Avea alte treburi şi, între timp, se vindecase şi de amor.

Ceea ce nu ştia Kik: programul său de corespondenţă retrimitea din două în două săptămâni scrisorile rămase fără răspuns. Kik avea deci să se sinucidă tot la două săptămâni. În momentul în care şi-a dat seama de ceea ce se petrecea şi-a condamnat programul de corespondenţă la suicid forţat.

În străinătate, Kik tot fu-ntrebată cum sunt de fapt românii. Kik ştia că e imposibil să rezume în două-trei fraze tot ceea ce trăiseră ea împreună cu as- şi descendenţii ei, timp de sute de ani. Şi, oricum, occidentalii sunt cu toţii atât de civilizaţi, deştepţi şi democratici! Doar că nu pricep nimic.

A încercat deci să răspundă prin ceea ce spun românii despre ei înşişi. Românul e născut poet. Românul e frate cu codrul. Occidentalii nu pricepeau. Kik a reformulat:
— Sunt aşa şi pe dincolo. Şi vă rog să înmulţiţi toate astea cu şase.
— Dar pe maghiari cu cât trebuie să-i înmulţim ?
— Cu opt – stătea să spună Kik, dar şi-a dat seama că asta ar fi deja naţionalism.

Înmulţiţi-i tot cu şase – răspunse cu generozitate.

Kik rămânea surprinsă ori de câte ori se întâlnea cu veterani de război. Bărbaţii în jur de 80 de ani se mişcă cu mare greutate, gândesc lent, dar sunt cu toţii mândri de distincţiile ce le atârnă în piept. Indiferent de frontul pe care au luptat în război.

— Oare ei consideră că nu avut parte de alte momente importante în viaţă? – se întreba Kik. Toţi aceşti veterani s-au întors din război năuciţi, fie că au fost de partea învingătorilor sau a învinşilor. Le-a luat ani de zile să uite ororile trăite.

Între timp au făcut copii, au lucrat, au gândit, au călătorit, au citit, au văzut filme, s-au îndrăgostit, au divorţat, şi-au înmormântat părinţii, au sădit pomi, au construit case, eventual au scris cărţi. Au trăit în pace. De ce vor ei totuşi să se gândească neîncetat la război ?

Mik ajunse la Cluj. În ciuda convingerilor sale, se aşeză pe o bancă tricoloră. Stătu ce stătu şi dintr-odată simţi că se lipise de drapelul roşu-galben–albastru, deşi nu era stemă… Apoi simţi cum se flutură în unison cu steagul. I se arătă Istoria: războaiele turceşti, 1848, Trianon, Dictatul de la Viena, reforma agrară, naţionalizarea, 1989 etc. Sute de ani, deci.

Dintr-odată i se arătă şi spiritul principelui Rakóczi. Principele îl apostrofă:
— Ridică-te de pe banca aia, boule!

Mik îşi strânse catrafusele şi o luă la fugă.

În ograda unui ţăran crescuse un bostan imens. Desigur, apăruseră imediat şi cumpărătorii. Ăl’ mai pricopsit s-a oferit să dea şase sute de mii de lei pe bostan, proprietarul voia însă milionul.
O ştire comercială, gândi Kik în faţa ecranului.

Reportajul îi mai rezervă însă surprize. Ţăranul a afirmat că vede în bostan un semn ceresc. Semnul că ortodocşii şi greco-catolicii vor cădea, în sfârşit, la pace.

Dovleacul, se gândi Kik, mai poate prevesti reducerea inflaţiei, aderarea României la UE, împăcarea UDMR-ului cu sine însuşi sau înfiinţarea universităţii maghiare de stat. Mai apoi realiză: un semn ceresc n-ar trebui vândut nici măcar pe un milion de lei.

Kik privi pe fereastră şi crezu că nu vede bine: pe stradă trecea un camion încărcat până la refuz cu steaguri roşii purtând stema PCR.

Steagurile nu erau noi, se decoloraseră chiar, dar tot steaguri roşii erau. Kik coborî în grabă, dar camionul dispăruse între timp. Or mai fi multe depozite care adăpostesc steaguri ale PCR-ului, se gândi Kik. Trebuie că, de-a lungul istoriei, a fost tare dificil să scapi de diferite steaguri ce-şi pierduseră actualitatea. Întotdeauna ele au fost ascunse pe-undeva. Or exista oare depozite secrete, unde drapelele primesc număr de înregistrare ? Sau sunt păstrate vrac? Aici trebuie să fie vreo zece tone de steag…

În orice caz, se simţi de parcă ar fi văzut nu un camion, ci o corabie-fantomă.

Kik n-are mult timp de pierdut în faţa televizorului.

Într-o sâmbătă seară îşi dorea totuşi să vadă o comedie uşoară, dădu deci drumul la aparat.
Pe un canal, horror, pe altul un film de acţiune, pe al treilea în plină desfăşurare o execuţie, pe al patrulea un sci-fi cam tâmp la prima vedere.

Pe al cincilea se promovează gâfâind o linie fierbinte. Pe al şaselea o doamnă în neglijeu roz linge o banană în pat. Al şaptelea este franţuzesc, limbă pe care Kik din păcate nu o cunoaşte. Pe următorul canal: un documentar despre al doilea război mondial, Hitler urlă din plin. Pe al nouălea, desene animate. Pe al zecelea e un film sexy dintre cele mai tâmpite.

Butonarea îi ia o jumătate de oră. Kik se enervează şi dă să închidă televizorul. Brusc îşi aduce aminte de postul Animal Planet. Urmăreşte până la capăt operaţia de rinichi a unui căţeluş, apoi apare un pompier povestind că tocmai se dăduse jos din copac, căci fusese alertat că o veveriţă nu poate coborî.

Interesant,se gândi Kik, veveriţele noastre nu au astfel de handicapuri.
Pompierul mai povesti cum fusese alertat recent de o femeie îngrijorată de o omidă care atârna de un fir, o sfoară sau ce-o fi fost.

Cocon era, tâmpitule. Minunat închei şi această săptămână, îşi spuse Kik.

Kik primi un plic deosebit de elegant. Fusese adresat „Domnului director general K.K.”. Hopa – se gândi Kik – asta nu prea se potriveşte.

Tot sucea plicul, descifră adresa – asta se potrivea – dar tot nu reuşea să se împace cu ideea că era domnul director general. Deşi ar fi putut fi.

Lumina strecurată printre lamele jaluzelelor a fost suficientă pentru a o lăsa să vadă cum măsuţa ei şubrezită se transformă într-un birou masiv, impunător. Şi ce văzu lângă birou? Un bărbat sobru, furat de gânduri, mustăcios, cu un teanc de bancnote umflându-i buzunarul sacoului.

Kik simţi că, într-o altă realitate, ea este chiar domnul director general. Mai simţi că această realitate, mai convenabilă, se strecurase printre lamele jaluzelelor.

De fapt este bine că, în realitatea mea obişnuită, nu-s nevoită să port sacou, punctă ea. Mai apoi îşi dădu seama că evaluase greşit situaţia: nu domnul director general avea ea să fie, ci plicul.

Kik căută fotografiile sale din copilărie şi adolescenţă. Nu pentru a le admira, căci fusese un copil de o urâţenie rar întâlnită. Ci doar aşa. Din vreun alt motiv.

O privi pe micuţa Kik, goală, pe blănurile atelierului foto, la prima împărtăşanie, cu mama în grădina zoologică, la o petrecere din adolescenţă.

Şi tot aşa.

Avea creionul la-ndemână, îşi desenă deci mustaţă, barbă şi codiţe. Nici aşa, fotografiile nu-i plăceau, a încercat deci să şteargă urmele contribuţiei artistice. Fără succes.

Aşa va rămâne deci, se gândi. – Slavă Domnului, nu sunt premier ca să ţin cont de imaginea mea. De image-ul meu.

Şi avea dreptate. Făcu totuşi rost de o gumă mai bună şi şterse toate mustăţile, bărbile şi codiţele. Cu gândul la posteritate.

Cu mulţi ani în urmă, un prieten de-al lui Kik a emigrat în Israel şi i-a lăsat o menora. Kik ţinea sfeşnicul cu şapte braţe în bibliotecă. I-a creat destule probleme, căci musafirii o tot întrebau dacă era evreică. Kik răspunse mereu: „o menora nu aduce primăvara.”

Într-o zi Kik se gândi să înceapă educaţia morală a copilului său. Nu minţi, nu fura, nu fi obraznic, nu fi invidios – enumeră ea. Dar ce se întâmplă dacă mint, spunându-ţi că am furat ? – întrebă copilul.
Isuse, a devenit talmudist.

Kik privi îndelung menora, singura posibilă sursă a talmudismului subit. Îi trecu prin cap să o ascundă undeva, să nu mai fie la îndemâna copilului. Apoi se răzgândi: dacă tot a rezistat cinci mii de ani, tocmai eu să-i vin de hac? Şi şterse praful de pe menora.

Kik citea şi asculta cu atenţie tot ceea era legat de strămutarea maghiarilor, de domiciliile obligatorii, de munca silnică şi de deţinuţii politici.

Cum familia ei avea un trecut zbuciumat, apucase să cunoască multe lucruri de-acasă: încă de la Descălecare, strămoşii săi s-au perindat peste tot unde s-a tras, s-a torturat, s-a înfometat, s-au spălat creieri şi au avut loc procese de vitrină. Unii ca şi victime, alţii, ca făptaşi.
Se poate deci spune că ea se călise timpuriu din punct de vedre politic.

Era, totuşi, uluită ori de câte ori auzea despre persoane care cereau, la sfârşitul anilor ’40, începutul anilor ’50, de bună-voie şi fără vreun interes politic, internarea în tabere de muncă în scopul propriei lor reeducări.

O dată a şi luat la întrebări un voluntar dintr-ăsta. Am învăţat multe lucruri acolo. De fapt, nici nu-mi mai amintesc exac, spuse respectivul. Iar Kik realiză: fără o astfel de rudă misterioasă, componenţa politică a familiei sale are lipsuri.

Kik o compară pe bunica sa cu clasicul german Heinrich Heine. Doar Heine a spus că, unde se ard cărţi, se vor arde, în curând, şi oameni. Nu mai puţin corect formulase şi bunica lui Kik:
Ştii, când se insistă pe ideea Ungariei Mari, a României Mari, a Albaniei Mari sau a Serbiei Mari, fugi, căci acolo, în scurt timp se va trage.

Kik urmase doar parţial sfatul bunicii. Îi plăcea, spre exemplu, să-şi imagineze Ardealul Mare, atât de mare încât să încapă în el toată Europa. Cu excepţia unora, desigur.

De ziua ei, Kik primi de la prietena sa un program de corespondenţă electronică.
Cel mai mult o încânta faptul că programul compunea singur anumite scrisori: felicitări cu ocazia zilei de naştere, de logodnă, nuntă, regrete pentru întâlniri ratate, condoleanţe. Compunea şi scrisori de încurajare adresate persoanelor ale căror copii picau la examene. Şi toate astea în engleză.

Kik nu cunoştea prea bine această limbă, reuşea să descifreze mesajele cu mare greutate. O şi mai mare problemă era că nu obişnuia să corespondeze cu nimeni în limba engleză. De aceea, răcită fiind, singură şi-a trimis un e-mail de compasiune în limba engleză. E-mailul a sosit în regulă, Kik l-a şi înţeles, s-a bucurat de el. A formulat şi un răspuns, selectând din meniu un „răspuns politicos la scrisori de compasiune în caz de boală”. Sosi şi aceasta, Kik o răspunse, ş.a.m.d.

Corespondenţa o duse pe Kik spre nuanţe nebănuite cum ar fi „răspuns politicos, dar fără obligaţii dat la cel de-al doilea e-mail de condoleanţe de după înmormântare”. Din acel moment, Kik nu-şi mai înţelegea propriile scrisori. S-a decis deci să înveţe în sfârşit limba lui Shakespeare.

Un redactor de televiziune din Occident – în cele ce urmează îl vom numi RTO – se pregătea să realizeze un reportaj în România. Visa de mult să facă un film despre Dracula. Îşi sună deci o veche cunoştinţă – adică pe Kik – şi o rugă să-i găsească un vânător de vampiri.

Kik nu avea veleităţi de patriot. Nu s-a gândit vreo clipă la imaginea României în străinătate, ci doar la cele 500 de mărci germane pe care urma să le primească, s-a angajat deci să facă tot ce i se cerea.
De unde să scoată, totuşi, un vânător de vampiri?

De la balamuc, socoti ea.

Şi-a sunat un prieten, psihiatru, dar acesta s-a scuzat că nici unul dintre bolnavi nu suferea de sindromul vânătorului de vampiri, sugerându-i în schimb că avea un pacient care şi-a extras măselele de frică să nu se transforme în vampir. RTO nu dorea însă s-o filmeze pe această femeie. Kik se întristă, căci imaginea celor 500 de mărci se îndepărta aidoma ielelor.

În această stare de decepţi îşi întâlni un prieten poet. Au intrat într-o crâşmă şi au discutat – urmând tradiţia autohtonă – despre inflaţie. După cea de-a treia votcă îi veni o idee minunată. L-a întrebat pe poet dacă ar accepta să devină, pentru o singură zi, vânător de vampiri. Cu ce se ocupă o astfel de creatură? – întrebă, interesat, poetul.

Nici Kik nu avea răspuns la întrebare, cugetară deci intensiv până la revelaţie.
Până la sosirea echipei occidentale au pregătit totul. Totul, adică un smoching, o pălărie neagră, fular roşu, un pui de crocodil împăiat, trompetă de cercetaş şi usturoi de 60 de mii de lei. Luna plină era pe gratis.

Crocodilul nu este un animal specific românesc, cârcoti RTO. Dar poetul n-a vrut să renunţe la el. Arăta foarte bine în smoching, cu puiul de crocodil sub braţ, cu fularul roşu şi salba de usturoi în jurul gâtului, cu luna plină strălucind deasupra pălăriei negre. Povestea că se trage dintr-o renumită familie de vânători de vampiri, că tatăl său a sfârşit-o ca un adevărat erou, fiind ucis de vampiri. Şi-a prezentat şi propriile metode de lucru: ademeneşte vampirii cu trompeta, îi pune la zid cu ajutorul usturoiului, apoi le înfige ţeapa în inimă.

O mulţime de gură-cască se adunase în jurul echipei de filmare, comentând cele auzite. Un reporter trimis de o dubioasă publicaţie locală i-a şi luat poetului un interviu la faţa locului. În consecinţă, vânătoarea de vampiri s-a încheiat cu bucurie generalizată. Fericit se simţea RTO şi nu mai altfel KIK. Cu siguranţă, şi telespectatorii occidentali s-au bucurat să vadă un adevărat vânător de vampiri. Cu onorariul primit, poetul şi-a dus prietena la munte, mai apoi s-au căsătorit, ceea ce – de regulă – este un fapt pozitiv.

În scurt timp, în publicaţia dubioasă mai sus-amintită a apărut următorul anunţ: „Vă scăpăm ieftin de vampiri”. Aşadar oamenii de televiziune occidentali au contribuit şi la reducerea şomajului din România, gândi Kik. A scris întâmplarea unei reviste din Germania. Redactorul a sunat-o, spunându-i că i-a plăcut mult hiperbola. Nu-i hiperbolă, e reportaj, protestă Kik.

Lângă hotelul Lido, Kik a fost prezentată unei maşini americane roz-bombon. Sunt Kik, spuse ea cu vocea pierdută. Maşina nu i-a răspuns. Kik simţi cum o cuprinde furia. Se aplecă la urechea maşinii şi-i spuse: Ştiu ce hram porţi. Eşti rudă cu Pamela Anderson, cu păpuşa Barbie, cu prezervativul cântător şi cu gândirea pozitivă.

Maşina i-a dat un şut uşor cu roata din spate. Ea a suferit traume ce au necesitat spitalizare de peste opt zile. Acesta este adevărul despre accidentul lui Kik.

Ori de câte ori – deci foarte des – în politica română apăruseră necazuri, Kik îşi aminti de povestea ctitorului.

Când, sub regimul Ceauşescu, se împuţinară metaforele, cineva reuşi totuşi să găsească o nouă denumire pentru Geniul Carpaţilor. Adică ctitor. Cuvântul se traduce în maghiară fie prin „fondator de stat”, fie prin „fondator de biserică”. Prima variantă te duce imediat cu gândul la Sf. Ştefan al ungurilor, a fost deci înlăturată. România nefiind o biserică, s-a renunţat şi la cea de-a doua.

Atunci un ziarist a născocit sintagma de „deţinător al pietrei de temelie”.
Ce tâmpenie!- îl atenţionă Kik. – Sună ca şi cum i-ar fi fost încredinţată selectarea pietrei de temelie a României. Ceva-ceva tot i s-a încredinţat – răspunse reformatorul limbii. Şi aşa au rămas.

Mai trecură anii. Conducătorul a fost împuşcat între timp. Au apărut şi s-au dezvoltat încurcături de altă natură. Kik era foarte mirată de câte probleme se pot ivi într-o astfel de ţară, relativ mică, totuşi. Piatra de temelie e de vină – concluzionă -, necesită, din vreme-n vreme, un (de)ţinător.

Kik zbura spre Franţa. Nu alesese cursa directă, mai scumpă, avea deci de poposit vreo trei ore la Zürich.

Auzise undeva că turiştii români, în caz că nu deţin viză, pot părăsi aeroportul cu condiţia să plătească 40 de franci şi să-și lase paşaportul la ofiţerii elveţieni.

Se gândea şi ea să-şi sune prietena care stătea prin apropiere, să bea o cafea împreună. Impresionantă fu lentoarea ofiţerilor care completau formularele. Abia ce, în fine, terminaseră s-au şi apucat să calculeze rata de schimb a dolarului. S-au scotocit după rest, apoi i-au dat şi o chitanţă. În tot acest timp au mai întrebat-o de vreo trei ori de ce vrea să părăsească aeroportul. Când terminaseră cu toate, Kik mai avea de stat vreo 40 de minute. A ieşit totuşi din clădire, plătise doar pentru asta.

Ajunsă în stradă, a cumpărat, furioasă, un măr. Era plin de viermi. L-a aruncat.
Întoarsă acasă a fost întrebată ce impresia i-a lăsat Elveţia.

E o ţară frumoasă. Doar că-i plină de mere stricate, răspunse ea.

Desigur, şi Kik se temea de bătrâneţe. Şi de îmbătrânire. În tinereţe credea că bătrâneţea este cauzată de robinetele secrete ale omului, care – încetul cu încetul – se înfundă. Alteori i se părea că se întâmplă exact invers: robinetele se strică şi picură într-una.

După ce se scurseseră câteva decenii, Kik îşi dădu seama că le face cadou altora din ce în ce mai mulţi prieteni, soţi, sentimente, gânduri roase până la os şi renunţă totodată la cărţi şi alte obiecte personale. Ce se întâmplă cu tine, măi ? – îşi puse întrebarea într-o noapte de Revelion.
Nimicesc moartea din mine, răspunse.