FINANȚATORI

Green Hours. Istoria fenomenului, explicată de Voicu Rădescu

 
voicu1

În perioada 16-20 noiembrie, la București, Fundația Amfiteatru organizează primul festival multietnic din România – Festivalul de teatru CALEIDO (un proiect finanțat printr-un grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein și Guvernul României). Spectacolele selectate se vor juca în patru spații: Teatrul Mic, Teatrul Foarte Mic, Centrul de Teatru Educațional “Replika” și “Green Hours”.

Andrei Crăciun
„Green”- ul este un loc cu tradiție în punerea în scenă a diversității culturale. Pentru a înțelege fabuloasa istorie a acestui loc, întotdeauna aproape de nuanțele din cultură, am vorbit, pe larg, cu Voicu Rădescu, omul din spatele fenomenului „Green Hours”. „Green Hours” este și casă pentru Teatrul Luni, pionierul teatrului independent românesc. În cadrul CALEIDO, aici se vor juca spectacolele: La Harneală, Del Duma, Fără sprijin, Gadjo Dildo și Voi n-ați văzut nimic.

Voicu, cum au fost acești douăzeci și unu de ani de Green Hours?
Dacă n-aveam aventurile de acum câțiva ani – nu știu dacă ești la curent (n.r. – Voicu Rădescu a fost arestat pentru o zi în urmă cu trei ani – varianta sa despre acea situație poate fi citită aici)… Chestia aia care m-a lovit foarte tare, ca un upercut. Dacă n-ar fi existat, aș fi fost poate mai pozitiv acum – poate că și asta m-a schimbat un pic. Timpul a trecut foarte frumos, în sensul că de unde trăiam mai mult de unul singur, eu fiind o ființă socială, brusc am activat social, nu ca individ…

…ai făcut o comunitate.
Da, s-a creat o comunitate, ceea ce se pare că mi-a priit și personal – m-am simțit cel mai bine și de importanța socială a chestiei ăsteia, atâta câtă e, nici nu mi-am dat seama în primii ani. La prima deplasare în care am fost cu ceva de aici, am plecat cu Johnny Răducanu și cu Teodora Enache în Elveția, o deplasare organizată de Pro Helvetia. Gabriela Tudor (fosta soție a lui Cosmin Manolescu) mi-a spus: „Voicu, aș vrea să mergi, să facem un spectacol în Elveția. E important ceea ce faci tu, nu e numai frumos…”. Și atunci am început să mă uit și eu la mine un pic mai din lateral, și la ce se întâmplă aici, și în afară de faptul că am trăit civilizat ani de zile făcând chestii aici, de aici mi-am câștigat o viață corectă, nu exagerată, m-am bucurat că e mai mult decât atât.

Cum e Green Hours acum? Are și concurență puternică – înainte nu exista treaba asta.
Da, iarăși n-am realizat; eu, nefiind bun în zona asta comercială, nu realizam că, de fapt, o parte din lejeritatea cu care mergea înainte Green-ul era datorită faptului că era cvasi-unic. Cam când mi-am dat seama că e o unicitate și că asta îl ajută au început, deja, și alții să facă și jazz – jazz mai rar; prima chestie cu jazz din București a fost Lăptăria (n.r. – „Lăptăria lui Enache”), să sperăm că o s-o reia acum. Acolo a fost prima chestie, struțo-cămilă, de alimentație publică cu live constant. A doua a fost a noastră, după care mai erau încercări – Café Indigo, pe lângă Poliția Capitalei și cinematograful…

Eforie?
Da, Eforie. Dar Green a mers cel mai perseverent, asta fiind o însușire a mea, despre care cred că e o calitate. Cert e că n-am resimțit concurența foarte puternic.

Dar acum o resimți?
Acum situația e atât de specială, că timp de trei ani și ceva practic n-am mai fost aici decât cu numele și forțându-mă, repet, prin perseverență – chiar dacă spațiul nu era al meu –, forțându-mă să fac evenimente aici. Pe chestia asta am învățat să mai facem și în alte părți, am creat programul „Green Hours itinerant”, tocmai în ideea: „Hai să nu moară Green Hours!”, să-l plimbăm în alte părți dacă e nevoie ca să trăiască! Acum, de un an de zile, colaborez în mod deosebit cu Muzeul Țăranului Român, și, abia de acum – aș putea spune că din februarie-martie –, a început Green-ul să se ridice din nou. Suntem la 70-80% din capacitatea pe care o acea în momentul punch-ului primit acum trei ani jumate, în iulie-august 2012.

Cum te-a afectat acea perioadă?
Foarte dur – și psihic, și material, indiscutabil, pentru că brusc n-am mai avut incoming, cvasi-deloc; și psihic e nasol să primești așa o chestie, nefiind pregătit.

Și cum ai depășit-o?
Foarte mult cu ajutorul celor din jur, cu prietena mea, care m-a ținut, și cu speranța asta că voi reveni.
Până la urmă, întâmplarea de atunci a fost un pas înainte?

Da, poate. Să vedem dacă a fost un pas înainte.

VOICU RĂDESCU NU ERA UN SPECTATOR FANATIC DE TEATRU

Și cu Teatrul Luni, care e povestea?
La fel de întâmplător ca și cu jazz-ul.

Erai un spectator de teatru, mergeai la teatru?
N-ai cum să zici asta, când eu practic am fost plecat cincisprezece ani din București – am fost ani întregi pe șantiere, la Canal, exacavatorist, și alți ani pe munte, cu geologii –, deci poate că ajungeam de două-trei ori pe an. Aveam legătură cu teatrul în mod firesc, pentru că fratele meu, Vlad Rădescu, era actor și mă interesam ce se întâmplă.

El era la Tîrgu Mureș.
Da. Dar dacă avea vreo deplasare în București veneam și eu.

Până când a rămas acolo?
A venit în ’94 în București, a fost la Nottara, după care a plecat iar la Tîrgu Mureș pentru doi ani, și acum e în București. Acum nu mai joacă, e profesor la Hyperion, apare în filme. Și, cu teatrul, cred că gustul a ținut și de lecturi: teatru am citit, dar de mers, nu prea mergeam. Când eram puști, mai mergeam– stăteam lângă Bulandra –, dar nu ca un pasionat, ci ca un spectator oarecare, din când în când.Și cumnata mea – Mihaela Rădescu – e tot actriță. În’96-’97 au venit niște tineri la noi, la Green, și au făcut niște scurte break-uri actoricești, scurte acting performances, și au mers – au plăcut și publicului, ne-au plăcut și nouă. Bughi Dumitrache și Dragoș Bucur: prima scenă pe care au evoluat a fost culoarul de jos din Green, unde făceau mimă și pantomimă. Apoi, fratele meu mi-a făcut cunoștință cu Maia Morgenstern și mi-a venit ideea atunci; am vorbit cu el, m-a prezentat și m-am dus să o întreb dacă n-ar face un spectacol aici. Atunci s-a declanșat. Apoi a mai venit ea cu un spectacol, cu Coca Bloos, cu Mihaela, cumnată-mea, și apoi au început să năpădească.

Era rentabil financiar?
Am avut o șansă în perioada aceea, că mă remarcase Connex-ul și aveam o sponsorizare de vreo 500 de dolari pe lună, ceva de genul acesta. Când am deschis teatrul îmi aduc aminte că îi plăteam cu 100 de dolari pe actori.

VOICU RĂDESCU N-A MAI AVUT BANI. ACTORII AU JUCAT PE GRATIS

Erau bani.
Erau bani, da. Practic, tot ce primeam; n-aveam în cap că trebuie ca patronul – nici nu îmi place cuvântul „patron” – directorul sau teatrul să rețină ceva, fiindcă aveam barul care funcționa, și atunci îi plăteam. Dar la un moment dat a încetat sponsorizarea aia și în ’98 sau ’99 am vrut să îl opresc, că nu aveam cum să le mai plătesc suta de dolari. Și a fost foarte frumoasă chestia asta, atunci când le-am spus: „Haideți să facem o Gală de sfârșit!”, „De ce de sfârșit?!”, „Păi n-am bani să vă mai dau, nu reușesc din bar să scot…”. Nu mai aveam un singur spectacol, aveam șase spectacole în repertoriu! Nu îi mai plăteam doar pe Maia, Coca Bloos și cumnată-mea, ci plăteam șase spectacole. Și am zis: „Nu fac față”, iar ei un an și jumătate au jucat gratis. Și așa a început, practic, teatrul… De la Gala care ar fi trebuit să fie de închidere a teatrului – care nici nu avea nume atunci. Nu îi spuseserăm încă Teatrul Luni.
Numele tot tu i l-ai dat?
Da. Se juca luni, pentru că Maia și Coca aveau spectacole atunci în week-end; din timpul lui Ceaușescu, luni era zi de «relâche», singura zi în care nu se juca la teatru – foarte interesant; și asta s-a preluat și în primii ani de după ’90. Aș putea spune că Green-ul este primul care a făcut să se intre într-o nouă ordine – acum valabilă și la teatrele de stat.

A fost o alegere bună, veneau oamenii lunea?
Veneau. A fost foarte interesant; în afară de publicul care merge de la opt seara să bea la cârciumă există „publicul normal”, care îți vine oricând îl chemi.

Au existat spectatori care au rămas alături de Green Hours, în tot timpul ăsta?
Există. Sunt puști care chiuleau de la liceu și veneau la noi, și acum…

voicu3

VOICU RĂDESCU ÎI ȘTIE PE FIDELII GREEN-ULUI DE CÂND ERAU PUȘTI ȘI CHIULEAU DE LA LICEU

…sunt oameni în toată firea.
Unul venea din Canada – e sociolog în Canada, am vorbit cu el –, mă uitam la cei care veneau aici și remarcam pe unii mai ciudați, în sensul bun; și erau unii care discutau despre Nietzsche – un grup de două fete și trei-patru băieți, și erau altfel decât ceilalți. Și îmi aduc aminte că trăgeam cu urechea pe la ei, îi mai întrebam ce fac. Trei dintre ei încă vin uneori aici; unul este într-o organizație din asta non-guvernamentală, iar doi sunt în străinătate și vin și acum. Mai este unul mai în vârstă, tot “canadian” – mai mare ca mine, are șaptezeci de ani –, care frecventează teatrul nostru din ’97, ’98, ’99; când vine din Canada, mă trezesc cu el aici, cu nevastă-sa. Iar alții sunt actori și jazzman-i.

Ei sunt publicul fidel?
Trec des pe aici – ori că au avut treabă, ori că vin la o băută, la o cafea –, în ultimii ani mai puțin, că a fost perioada asta urâtă.

VOICU RĂDESCU CONSTATĂ DECĂDEREA ARTIȘTILOR ÎNTR-UN CAPITALISM SĂLBATIC

Dar artiștii cum s-au schimbat în timpul ăsta? Au devenit și ei altfel – mai au timp să vină aici și să stea? Nu sunt tot mai absorbiți de capitalism, să alerge după joburi, după bani?
Ba da, au intrat tot mai mult în logica profitului. Deci îți dai seama, erau puști, iar acum sunt mari… Iar acum mă uit cu alți ochi la puști; tineri super-entuziaști, pe care nu-i interesează banii și despre care știu de acum, cu probabilitate mare, că nu vor mai fi așa, din păcate, și societatea în care trăim, în orice caz, îi împinge către chestia asta. Problemele care au apărut odată cu libertatea nu existau înainte, firește – toate problemele astea legate de stres… Eu nici nu știam cuvântul ăsta, am citit la taică-miu, era cunoscător de limba germană și, în discuții, am auzit pentru prima oară cuvântul „stres” – cred că aveam șaptesprezece sau optsprezece ani –, n-am putut să înțeleg și cred că nici el nu îl înțelegea bine.

Și acum îl simți? Ești stresat?
90% din timp; dar, repet, aici a fost, din păcate, această chestie neașteptată pentru mine, care m-a aruncat de pe făgașul pe care mă plimbam.

A trecut și asta.
A trecut, sper că a trecut; nu pot să zic cu toată gura, dar sper că a trecut. Am fost obișnuit, de la douăzeci de ani, să decid eu pentru mine – sfătuindu-mă, ascultând – am avut crâșme mai mici, deschise un an jumate, doi, trei, în care am decis: bine și prost, de multe ori. Când iau decizii sunt foarte dificil, mai ales că la vârsta mea tot am senzația că am dreptate. Știu că s-ar putea să n-am, dar iarăși, după ce stau să mă gândesc, spun: „În 80% dintre părerile mele privind crâșma sau ceva care ține de teatru am dreptate!”. Nu mai pot decide singur și e foarte frustrant, nu în sensul de orgoliu, ci frustrant că te simți încetinit în ceea ce vrei să faci – nu că aș fi eu un iubitor de dinamism din ăsta exacerbat, din contră.

Viitorul cum îl vezi în lumea asta în care te învârți tu – în scena asta culturală independentă? Acum, puternic este Godot-ul, în Centrul Vechi…
Mi se pare că îl văd mai în ceață decât acum niște ani de zile, adică nu mai sunt sigur – nici atunci nu eram; o ia clar spre o pantă din ce în ce mai mult comercială; vale ar trebui să fie, de fapt, căci panta e în sus, iar valea în jos. O vale din ce în ce mai comercială; din principiu sunt împotriva chestiei ăsteia.

VOICU RĂDESCU ÎNCEARCĂ SĂ PUNĂ O FRÂNĂ COMERCIALIZĂRII EXCESIVE

Dar asta e inevitabil, nu poate fi oprită valea?
Dacă e inevitabil, e grav de tot. Nu știu, eu tot sper că poate fi evitată această cădere, de aceea, în măsura în care pot, pun și eu o frână: le sugerez– sper că nu pun presiune – și puștilor din jur să pună frâne cât pot, pentru că ideea de comerț dezumanizeză prea tare, după părerea mea, te îndepărtează de direcția de normal-uman. Omul ar trebui să rămână uman. În chestia aceasta vezi pe unii care au stat foarte drept și n-au vrut să meargă la televizor, deși li se solicita; și acum s-ar duce, pentru că n-au ce face și nici nu e vina lor. Îmi aduc aminte cum în primii ani de teatru în Green veneau studenții la Actorie și-mi spuneau: „Nu ne lasă profesorul să venim să jucăm, cum să mergem în fum și în bere?!, că ăsta nu e teatru, ce jucăm noi aici…”. Și acum, cam aceiași profesori fac acest lucru sau îi învață să meargă direct într-un loc de acest gen. Dar partea proastă e că se merge spre facil. Când am fost prima oară în State, în ’95, am stat câteva zile la unul dintre prietenii mei buni. Mă uitam la televizor. M-a stupefiat ce am văzut. Și am spus: „Doamne, ce bine, slavă Domnului!, vorba marxistului, în România nu există porcării de genul ăsta!”. Eh, acum sunt – ca acolo sau mai rău. Alea cu certurile și cu…

…care-s regizate.
Absolut. Și wrestling-ul – ăștia care se bat, se prefac că se bat. Era ’95 și deja se strica și aici televiziunea, dar așa ceva nu se întâmpla încă!

VOICU RĂDESCU A FOST UIMIT SĂ CONSTATE CĂ – DUPĂ REVOLUȚIE – N-A AJUNS UN LIDER DE SINDICAT

Ești implicat și civic, îți pasă de orașul ăsta, de comunitate.
Îmi pasă; o fi din educație, o fi din altceva, dar mi se pare atât de normal să îți pese!

Cum ești cu mișcările astea de salvare a tot felul de lucruri?
Deci nu sunt in, pentru că m-am învățat să nu mizez pe un partid; singurul cu care, până în acest moment, sunt 99,99% pro e Nicușor Dan. Singurul, că pe el îl știu; mai e Erwin Albu, mai e Willy Schuster – care îmi plac –, dar pe el, pe Nicușor, să spunem că l-am studiat mai mult, am stat mai mult să îl analizez. În rest, dacă e cazul, mai pun ceva pe facebook; dacă e nevoie la număr, mă duc la număr, să mai fie unul în plus, adică e minimum ce se poate face.

Nu ești un activist.
Când eram puști am crezut că voi fi, dar a fost schema aia din ’90, deci teoretic după ’90 ar fi trebuit să ajung, așa cum mă știam pe mine, sindicalist sau ceva.

Și n-ai ajuns.
N-am ajuns, din întâmplare, și, pe de altă parte, n-am văzut un sindicat în care să pot să spun că am încredere. Deci am constatat că nu sunt activist misionar (în sensul bun, nu ironic), pentru că un activist adevărat trebuie să fie ca Maica Tereza – asta înseamnă „activist”, când te dedici 10% vieții particulare și 90% serviciului public. Acum mă enervează tâmpenia asta cu crucea de la Universitate, propusă de Sorin Ilieșiu. Ce personaj! Nu îți vine să crezi văzând transformarea sa…

Cum o explici?
Oportunism și frustrări; proabil că în foarte mulți oameni acționează frustrarea. Cred că el s-o fi vrut cineast ca alții, intelectual ca Pleșu…

VOICU RĂDESCU RĂMÂNE MARXIST ȘI CREDE CĂ DUMNEZEU SE GĂSEȘTE ÎN OAMENI

Tu ai genul ăsta de regrete sau de frustrări care lucreză în tine? Ești împăcat cu viața pe care ai dus-o?
Fără discuție, da, sunt împăcat. Consider că eu sunt Dumnezeul meu, tu ești Dumnezeul tău și sigur că îmi face plăcere dacă mă gândesc că aura pozitivă din jurul meu e mai mare cu jumătate de metru… Sunt un om care se autocercetează din când în când, îi place să vadă dacă a reușit să facă ceva și dacă a făcut lucrul ăla binișor. Eu am deja satisfacții pentru niște lucruri care s-au întâmplat.

Adică lași o moștenire?
Da, asta pentru mine a fost o mirare, că după vârsta de patruzeci de ani am văzut că, de fapt, nu făceam lucruri numai pentru mine. Și, foarte serios, asta e o satisfacție foarte mare. O frustrare de alt gen – „Vai, dacă aș fi putut să fac aia sau aia!” – nu există.

Politic, ești un om de stânga?
Aș spune că sunt marxist. Nu mai sunt marxist-leninist cum eram, deși am îndoieli că se vorbește cu îndreptățire atât de dur despre Lenin. Am îndoieli că a fost chiar așa de nasoală treaba…

Tot mai mulți tineri devin acum de stânga. Simți asta?
Simt asta, cred că sunt câțiva sinceri, problema cea mai mare în politică – și la stânga, și la dreapta – e sinceritatea. Noi acum, dacă am vorbit de frustrări, feeling-ul îmi spune că mulți dintre cei de stânga și-au găsit aici un făgaș pe care li se pare că se pot realiza. Sunt unii care au luat-o pe stânga pentru că acolo s-a găsit loc; pe dreapta nu mai e loc, e ocupată de Pleșu, Patapievici, Liiceanu și alții.

Cum te înțelegi cu oamenii din Grupul pentru Dialog Social, dacă tot sunteți în aceeași curte, voi având orientările acestea ideologice diferite, acolo fiind predominanți oamenii de dreapta?
N-am avut decât foarte puține discuții de genul acesta.

VOICU RĂDESCU L-A INVITAT ȘI PE PATAPIEVICI LA GREEN HOURS. MARELUI NOSTRU ESEIST NU I-A PLĂCUT

voicu2

E o reticență din partea lor?
Nici nu știu. Din păcate, mai ales că – și n-o spun peiorativ, fiindcă ei sunt de dreapta – nici n-au simțit ce se întâmplă aici, în cea mai mare parte. Singurul dintre ei cu care am stat un pic de vorbă, trecând mai des pe aici, e Patapievici – el plăcându-mi foarte mult, deși e de dreapta. L-am invitat la Green: „Nu pot să ascult chestia asta, eu sunt în alte zone; e interesant ce faci, dar nu îmi spune nimic, pentru mine e timp pierdut să vin, te rog să nu te superi”. Foarte corect, foarte direct. Între timp, a trecut și el la jazz, am văzut; pe vremea aceea nu agrea deloc jazzul, dar între timp a trecut și el la jazz.

În festivalul CALEIDO, care este dedicat multiculturalismului, o parte dintre spectacole se vor juca la Green Hours. E nevoie de un astfel de festival acum?
Spre deosebire de alți colegi ai mei din teatru, consider că „arta pentru artă” poate exista ca idee, dar în fond nu există. Orice acțiune pe care o propui înspre mai mulți oameni are deja o conotație socială.

Și cum poate arta să îndrepte societatea?
Nu știu dacă arta poate să îndrepte societatea, dar poate încerca. Mulți au făcut asta. N-au schimbat, dar orice frână pusă lucrurilor vădit ne-umane contează.

La Green Hours s-a mai întâmplat asta – să se pună spectacole angajate, de-a lungul timpului…
Sigur că da. „Sex, Drugs and Rock’n’ Roll” e un spectacol absolut social, „(Cu)Cuie-n frunte” e un spectacol social, Tudor Istodor și Radu Iacoban i-au făcut un sfârșit absolut exploziv, care se referă în termeni foarte fruști la situația din România de azi. Deci unde e acțiune e și reacțiune; nu știu în ce măsură această reacție se poate propaga, pentru că tăvălugul e foarte mare. Dacă, în loc de politica de acum, se va transforma lumea, și nu va cădea într-un colaps atomic, iar în loc de partide vor fi tot soiul de comunități… Ăsta ar fi viitorul, cred. Ar fi mai bine…

VOICU RĂDESCU ESTE PENTRU O INTERNAȚIONALĂ A CULTURII

Ce relații ai avut cu oameni de altă etnie sau din altă cultură, de-a lungul vieții tale?
Până pe la doișpe ani, nu făceam diferențe…

Tu vii dintr-o familie de comuniști ilegaliști. Erai un internaționalist.
Da, aș putea spune că mie termenul de „internaționalist” nu-mi displace deloc și că multiculturalismul de acum eu mi-l apropii ca un fel de internaționalism al culturii, ceea ce mi se pare absolut normal și natural. N-am avut niciodată probleme de rasă.

Dar este un moment bun acum să aduci în discuție, prin artă, chestiuni de genul ăsta? Continentul pe care trăim noi se schimbă, sub presiunea unor factori, și se schimbă înspre xenofobie, șovinism și o lume tot mai radicală. E un moment potrivit pentru un asemenea festival la București?
Fără discuție. Ieri a fost un spectacol aici, la Green, făcut în altă organizare, cu băieții ăștia dinspre stânga, pe care îi respect foarte tare, chiar dacă nu suntem mereu de acord și ne mai certăm…

Cine?
David Schwartz, îl știi? Să-l reții. E un tip foarte interesant și foarte cinstit cu el însuși. Și are un spectacol – „Voi n-ați văzut nimic” –, despre parcagiul ăla omorât în Centrul Vechi.

Cum e?
Un bun spectacol, bine gândit; mi se pare absolut de bine că se face. Am auzit discuții după aceea, îmi place să asist un pic – ce reverberații poate să aibă… Față de presiunea imensă a consumismului și a facilului… e extraordinar că există! E clar că e de bine și oricând e așa ceva eu sunt satisfăcut în plus față de faptul că se întâmplă o chestie artistică la mine. Crește importanța unui spectacol prin factorul social – scuză-mi cuvintele astea care de acum sunt deja formale, că îi auzi pe toți vorbind despre planul social, despre problemele sociale…

Nu o să te mai rețin, să tragem niște concluzii!
Concluzia e că este primul festival de orientarea asta făcut nu de un ONG deja implicat, cum există Festivalul Femeilor Refugiate din Iran, ci de o organizație neutră, ceea ce e super-tare. E bine că se întâmplă și la Green. Aici mai avem spectacole cu romi, mai sunt vreo două spectacole pe care le-am avut din Rahova-Uranus, din zona celor de acolo, în pericol de evacuare sau care au fost deja evacuați. Avem o actriță din comunitatea romă, care tot merge către noi…

…Mihaela Drăgan?
Da.

Cum sunt spectacolele acestea? De ce ar trebui să vin eu, spectator, să le văd? Spectatorii sunt foarte nișați.

Teoretic, cei mai mulți n-au ce căuta. Undeva, o defecțiune a spectacolelor sociale este că sunt atât de directe, încât cele mai multe nu pot să creeze o punte cu spectatorul de teatru

Te vezi făcând asta până la pensie, ținând Green Hours?
Da, așa aș vrea, de aici m-aș pensiona…

„Nu știu dacă arta poate să îndrepte societatea, dar poate încerca”
VOICU RĂDESCU, FONDATOR GREEN HOURS

teatru-teatrul-luni

Comments are now closed for this article