FINANȚATORI

Denis Bolborea (Indie Box): „Încep să apară inițiative care își propun să deschidă ușile dansului contemporan către un public mai larg”

O întâlnire cu sound designerul și performerul Denis Bolborea, pornind de la spectacolul Bad Mamma (coregrafie de Valentina de Piante Niculae), parte a trilogiei Singing Bodies, produsă de Indie Box. În rândurile care urmează, Denis Bolborea vorbește despre cum a apărut Singing Bodies, despre cum a lucrat cu Valentina de Piante Niculae pentru Bad Mamma, dar și despre cum a arătat pentru el acest an de pandemie sau despre cum stăm, în București, în privința dansului contemporan.

De Alina Vîlcan

Cum a apărut Singing Bodies’ Trilogy, producția Indie Box din care vom putea vedea în Festivalul Caleido performance-ul Bad Mamma, ce v-ați propus odată cu această trilogie de dans contemporan?

Trilogia a luat naștere în 2018, în cadrul unui proiect co-finanțat de AFCN, în care ne-am propus să aducem într-un format de spectacol o serie de căutări și explorări anterioare. În definirea procesului de lucru, un rol important l-a avut întâlnirea cu Claudia Bosse, din cadrul Explore Festival 2016, alături de care am testat diverse principii de relaționare cu mediul urban, dar și colaborarea cu Mara Mărăcinescu, din cadrul proiectului Ear to Bucharest, care ne-a îndrumat să devenim mai atenți la coloana sonoră a orașului. În 2017, toate aceste căutări au dat naștere unui proiect incluziv și interdisciplinar, Earsight, care a avut ca rezultat public o expoziție performativă. În 2018, cu proiectul Singing Bodies, ne-am propus să intrăm în profunzimea acestor căutări și să le încapsulăm într-un format care să poată fi reiterat cu ușurință. Pentru noi, Singing Bodies vorbește, în primul rând, despre capacitatea corpului de a rezona cu mediul, dar și despre modul în care prezența și acțiunea corpului modifică spațiul.

Foto: Zsolt Barabas

Cum ai lucrat cu Valentina de Piante pentru Bad Mamma și care au fost provocările pe partea de sound design?

Am lucrat mult cu improvizația și ne-am dat voie sa pornim într-o căutare divergentă în primă fază. Am lucrat cu senzații, cu dialogul dintre voci, dintre voce și corp, pe care le orchestram în timp real, lăsându-ne conduși de ordinea firească în care apăreau anumite manifestări spontane. Am parcurs mai multe etape, în care ne-am influențat reciproc, iar mai apoi am extras materiale din filmări, pe care le-am revizitat, aducând completări și transformări. Valentina a avut și un proces de lucru individual, iar materialul final a rămas fixat, lăsând foarte puțin loc pentru improvizație. Tehnic, circuitul sonor se realizează astfel: vocea Valentinei ajunge prin microfon la un loop station, prin care „capturez” fragmente din realitatea imediată, și apoi manipulez acel conținut prin procesare digitală, iar în paralel fac același lucru cu vocea mea. Prin juxtapunerea acestor straturi are loc un proces de construcție si deconstrucție, sunetul se metamorfozează constant și migrează dintr-o lume sonoră într-alta.

O mare provocare a fost să memorez toate detaliile care îmbină noțiunile tehnice cu cele de creație, astfel încât atât logica momentului, cât și sonoritatea lui să rămână cele stabilite. Este necesar să păstrăm o sincronizare pe mai multe niveluri, iar uneori tocmai acele detalii care definesc momentul sunt dificil de recuperat. Din fericire avem arhive la care putem apela, cu toate că apar perspective noi de la un spectacol la altul, și conținutul se mai transformă pe alocuri.

Cum ai descrie Bad Mamma, a treia parte a Singing Bodies’ Trilogy, prin comparație cu cea de-a doua parte a proiectului, Reality Check, în conceptul și interpretarea ta, prin ce ai spune că se aseamănă cele două și prin ce se diferențiază?

Cele trei solo-uri s-au dezvoltat în urma unor căutări comune, sunt conectate la un nivel de bază, dar fiecare vorbește despre o perspectivă personală, prin mijloace specifice căutărilor fiecăruia dintre noi. Tranziția de la solo-ul meu către cel al Valentinei se întâmplă pe nesimțite, pe întuneric, nu e trasată o graniță clară, lucru care probabil e chestionat și de public. Construim împreună o pulsație sonoră care crește treptat în intensitate și în  complexitate, pentru a incorpora trecerea dintr-un teritoriu în altul.

În lucrarea Bad Mamma rolul meu oscilează între sound designer și performer. Sunt în interior, sunt vizibil fizic, dar nu eman mereu o energie care să atragă privirea.

În Reality Check, percepția asupra realității subiective este gestionată constant, prin verificarea simțurilor și senzațiilor. Pun ingredientele pe masă treptat, portionate în vase gradate, însă din când în când se deschide câte o fereastră în direcția lui Bad Mamma. Raportul corp-voce e supraunitar în Reality check, iar în prima parte a performance-ului, corpul este cel care produce sunet. Ritmul este mai sacadat uneori atât la nivel de corp, cât și în raportul dintre liniște și sunet, în comparație cu Bad Mamma, care în percepția mea are o cursivitate mai fluidă. Bad Mamma, pentru mine, e despre partea de sub apă a icebergului, care nu se vede la prima privire, accesând prin diferite filtre partea vastă și densă a subconștientului. Ambele spectacole au o calitate non-liniară a traseului pe care îl parcurg, și inevitabil conțin anumite aspecte comune, colectate din experiențele generate prin plasarea corpului performativ în spațiul public.

Foto: Zsolt Barabas

Cum se raportează cele trei părți din Singing Bodies’ Trilogy la relația artiștilor cu orașul? Prin ce este atras publicul urban și ce va descoperi acesta urmărind cele trei performance-uri, cum îl pot ele inspira?

Interesul pentru spațiul urban a crescut organic, din nevoia noastră de a fi mai aproape de public și de a crea, în relație cu realitatea cotidiană de care ne-am izolat în procesele creative anterioare. Cele trei performance-uri chestionează posibilitățile de interacțiune cu diverse spații, precum și urmele pe care aceste experiențe le lasă în corp, într-un mod subtil. De cele mai multe ori poate nu reușim să procesăm conștient toate discursurile care se suprapun și ne lăsăm absorbiți în spirala ritmului alert al orașului și al propriei minți. Singing Bodies’ Trilogy propune, alternativ, momente de liniște, observație lucidă, expresie a unui necunoscut, subliniere a unor paradoxuri, atitudine ludică. Explorăm cum se transformă aceste discursuri exterioare atunci când reușim să devenim mai conștienți de granița dintre interior și exterior, dintre propriile proiecții asupra realității și apartenența la o posibilă realitate crudă, neetichetată. Cum reușim să devenim mai conștienți de locul nostru în peisaj, de acțiunile noastre sau de lipsa lor? Care sunt limitele pe care le preluăm și cât de necesare sunt ele? Cum putem schimba propria paradigmă fără să fim percepuți agresiv de către ceilalți membri ai societății? Acestea ar fi niște întrebări cu care cred că poate publicul porni mai departe, în propria regândire și repozitionare cotidiană.

Cum a fost acest an de pandemie pentru tine, cum te-a afectat din punct de vedere profesional? Cum au stat lucrurile pentru voi, la Indie Box?

2020 nu a fost neapărat lipsit de activitate, așa cum mă așteptam inițial, la începuturile perioadei de criză. S-au ivit câteva oportunități interesante, tocmai ca o consecință a situației nou instaurate, care nu știu dacă ar fi ajuns altfel la noi. Am filmat un clip de acasă pentru Tudor Chirilă, am făcut vreo două reclame în care focusul a fost pus pe dans, ceea ce a fost îmbucurător. Am ținut câteva cursuri de dans de acasă, în cadrul unei platforme nou apărute în contextul pandemiei, chiar și o reprezentație din Reality Check.M-am simțit ceva mai relaxat când am văzut că încep să apară diverse inițiative pentru artiști, încât să își poată desfășura activitatea în ciuda limitărilor. Printr-un proiect Indie Box co-finanțat de AFCN și UCIMR, am pus bazele unei platforme destinate beatbox-ului și looping-ului  (BLIP – Beatbox and Looping International Platform), în cadrul căreia am lansat o competiție națională și două internaționale. Aveam de gând să organizăm un eveniment live, dar, în mod evident, l-am mutat în online, căci erau prea multe necunoscute în privința restricțiilor. Ne dorim să continuăm acest proiect pe termen lung, pentru care căutăm metode de inovare, și chiar o conectare cu dansul contemporan.

Exceptând acest an de pandemie, cum consideri că stăm în București în privința dansului contemporan, cât de dinamic este acest segment artistic în ultimii ani, cum îl vezi?

Observ că încep să apară inițiative care își propun să deschidă ușile dansului contemporan către un public mai larg. Este o lume mică deocamdată, dar începe să se cunoască mai bine din interior și în același timp se creează tot mai mult punți de comunicare cu alte discipline. Oferta mijloacelor de interacțiune cu dansul contemporan devine din ce în ce mai variată, cum ar fi apariția unui festival național destinat filmelor de dans, apariția unor noi spații destinate workshop-urilor și actelor performative, iar prin aceste noi contexte create crește și interesul pentru a participa și a crea în cadrul acestei mișcări colective. Noile generații vin cu un avânt și un suflu nou și cu siguranță își pot găsi sprijin în structurile existente de ceva vreme, dar și în cele mai nou apărute, care caută constant noi mijloace de dezvoltare și inovație, chiar și în ciuda resurselor financiare limitate.

Revenind la Bad Mamma, de ce să nu ratăm spectacolul în Festivalul Caleido?

Bad Mamma te întâmpină la granița dintre performance de dans contemporan și concert experimental, având astfel mai multe șanse să te atragă în lumea sa. Corpul și vocea în continuă transformare te poartă dintr-un univers în altul și îți eliberează temporar mintea de forme și sensuri. Dozele de profunzime, analiza rațională și umor sunt atent porționate și greu de egalat de propunerile din oferta Netflix. La final te invităm să dansezi și tu.

„Bad Mamma te întâmpină la granița dintre performance de dans contemporan și concert experimental, având astfel mai multe șanse să te atragă în lumea sa.”
Denis Bolborea, sound designer, performer

Foto portret: Gicu Boboc