FINANȚATORI

Cristina Lilienfeld, artistă: “Îmi aduc aminte că în copilărie îmi era rușine de numele meu de familie pentru că era diferit și mi-a luat destul de mult timp să realizez a fi diferit este de fapt un avantaj”

Cristina este coregrafă, dansatoare/ performer, profesoară de dans. A studiat coregrafia și psihologia. În Caleido, are spectacolul “Nu toți sunt eroi”, realizat împreună cu Smaranda Găbudeanu. Este despre bunicii lor și, poate, și ai noștri.

Andrei Crăciun

Cristina Lilienfeld, spectacolul vostru “Nu toți sunt eroi” a fost selecționat în acest an în Festivalul Caleido. Ce ne poți spune despre “Nu toți sunt eroi”? Care e povestea lui? Cum ați ajuns să-l faceți? Ce reprezintă pentru voi?

Ne bucurăm că avem șansa să revitalizăm acest spectacol care la momentul creației lui a însemnat foarte mult atât pentru mine cât și pentru colega mea, Smaranda Găbudeanu. A putea spune în sfârșit povestea bunicilor noștri cu asumare, cu toate lucrurile pe care în trecut am fost prea intimidate sau rușinate să le enunțam a reprezentat un pas foarte important atât la nivel personal cât și artistic. De altfel, pentru mine spectacolele care au răscolit ceva autentic din interiorul meu sunt cele care au și supraviețuit în timp. Am ajuns să lucrăm la acest spectacol pentru că am descoperit în noi aceeași nevoie puternică de a exprima un spațiu interior pe care l-am ținut secret întreaga noastră copilărie. Deși poveștile bunicilor sunt foarte diferite, al meu fiind evreu deportat în lagărele din Transnistria în perioada celui de-al doilea război mondial, supraviețuitor și căzut apoi victima colectivizării comuniste, în timp ce bunicul Smarandei a fost încarcerat, torturat și pus sub urmărire de către regimul comunist pentru legături pe care le avea cu un grup anticomunist, în esență ambele povești vorbesc despre doi luptători care nu s-au lăsat doborați de regimurile totalitare prin care au trecut. Pentru noi a fost foarte important să încercam să ne conectam fizic la experiențele lor, să lăsăm poveștile să ne coboare în corpuri și să ne conectăm la moștenirea pe care am primit-o de la bunicii noștri. Ceea ce spunem noi de multe ori când sunt întrebate despre acest spectacol este că am lucrat cu întregirea la nivel personal și cu asumarea rădăcinilor, ceea ce consider că este încă valabil. Totodată, a fost o experiență foarte interesantă din punct de vedere al tehnicilor cu care am lucrat în spectacol, de la dans contemporan la text, la lucrul cu marionete și obiecte în aşa fel încât cu fiecare nou moment al piesei se creează o imagine de sine stătătoare. Văzut în ansamblu se creează senzaţia de caleidoscop care te poartă printr-o multitudine de stări şi deschide noi perspective ceea ce, pentru noi, a fost foarte satisfăcător din punct de vedere artistic. De asemenea, în ultimele reprezentații pe care le-am avut cu public (festivalul Perform(d)ance Brașov, 11PLUS1 Craiova, CNDB) am reușit să ne apropiem de un public tânăr alcătuit din liceeni care au decantat și înțeles spectacolul într-un mod foarte interesant și profund ceea ce a fost un adevărat cadou pentru noi. Atunci când simțim cum publicul își pune probleme, chestionează trecutul și contextul politic determinant, procesul devine cu adevărat împlinitor. În concluzie, “Nu toți sunt eroi” este unul dintre spectacolele foarte dragi mie, spectacol pe care îl simt în continuare relevant și puternic atât pentru public cât și pentru noi ca performeri.

Nu toți sunt eroi (Foto: Emilian Florea)

Ai găsit ce căutai, Cristina Lilienfeld, ai găsit intersecția dintre coregrafie și psihologie?

Aș putea spune că este o călătorie continuă care se vă termina doar când voi alege asta pentru că intersecția celor discipline pare nelimitată. Cu siguranță foarte multe din interesele mele ce țin de psihologie se reflectă în spectacolele mele, în cursurile de dans pe care le țin și în felul în care îmi abordez propriul corp. Ce pot spune că am găsit este un fel de a privi lumea din jurul meu, un anumit filtru care îmbină cele doua lumi și care dă sens propriei mele existente.

Caleido este un festival care celebrează diversitatea, care onorează toate etniile, genurile, orientările sexuale etc., încercând să promoveze – prin artă – înțelegerea și între oameni bunăvoirea. Dumneavoastră ați întâmpinat probleme în România (sau în altă parte) în trena evreității?

Din fericire nu am întâmpinat, însă bunicul meu a avut grijă ca și tata și eu să fim botezați creștin, iar eu să am unul dintre cele mai creștine prenume posibile, tocmai pentru a mă proteja de discriminare. Îmi aduc aminte că în copilărie îmi era rușine de numele meu de familie pentru că era diferit și mi-a luat destul de mult timp să realizez ce înseamnă el și cum a fi diferit este de fapt un avantaj. În continuare mă doare când întâlnesc opinii conspiraționiste sau antisemite din sfera “evreii conduc lumea”, afirmații pe care încerc să le combat cu umor pentru că uneori este o armă mai bună decât conflictul. Desigur, asta nu înseamnă că nu doare și în special când vine de la oameni educați. De fapt, durerea și absurdul pe care îl resimt la nivel foarte personal apar și în contexte în care sunt discriminate alte categorii minoritare din care nici nu este necesar să fac parte. Și cu fiecare gest pe care încerc să îl fac pentru a combate aceste atitudini, sper să pun o pietricică, în balanța toleranței.

Up stairs (Foto: Lavinia Pollak)

Are arta puterea să schimbe, totuși, omul, să-l facă mai bun? Frumusețea va salva ea lumea?

Anul acesta am fost foarte aproape de a juca într-un spectacol de teatru în care personajul principal spunea constant că arta și frumusețea vor salva lumea, personaj care sfârșește chinuit de îndoieli și remușcări. Nu am mai ajuns să îl jucăm pentru că ne-a lovit pandemia și a trebuit să anulăm, însă întrebarea mă face să mă gândesc la acest personaj singur, idealist, anacronic, naiv, însă cu un suflet foarte generos. Eu din păcate nu sunt atât de idealistă. Cred, însă, că puteam să jucăm rolul nostru în a modela păreri, în a crea experiențe și a arata fațete neașteptate ale lumii în care trăim. Și deocamdată este destul… destul cât să pot continua.

Cultura este muncă. Cum poate fi cineva convins de acest adevăr elementar?

Prin educație, multă educație. Cu cât oamenii vor fi mai informați, cu cât vor consuma mai multă cultură, cu atât vor putea înțelege mai bine ce facem noi ca artiști și ce efort presupune construirea unui spectacol, album de muzică, concert, lucrare de artă vizuală etc.

Nu toți sunt eroi (Foto: Alina Ușurelu)

Cum v-a mers în starea de urgență & alertă, ce ați aflat despre dumneavoastră și ceilalți cu acest prilej? Cum credeți că se vă încheia această perioadă?

Anul acesta am început neobișnuit de în forță cu o serie de proiecte și stagii de formare chiar din ianuarie, iar pe 2 martie mă întorceam dintr-o rezidență artistică de o lună din Ghana, rezidență care mi-a schimbat multe dintre percepțiile din trecut asupra vieții. Când m-am întors, deși eram conștientă de prezența virusului, am sperat că va putea fi controlat și mi-am continuat activitățile cu multă energie și în același spirit de a transforma toate resursele incredibile pe care le-am adunat în ceva concret, de a performa. După cum bine știm, toată activitatea artistică care presupune contactul cu publicul a luat pauză cu aproximativ o săptămână înainte de a fi declarată starea de urgență de pe 16 martie. Așa că m-am trezit cu spectacole anulate, deși urcasem deja pe scenă pentru ultimele repetiții de dinainte de spectacol și în general cu toate depozitele de energie gata să prindă o formă, înăbușite. Și, desigur, cu toate resursele finaciare, care și așa sunt volatile ca la orice artist independent, anulate. După ce restricțiile au devenit mai flexibile, a durat câteva luni până să pot să îmi reiau o parte din activități, mai exact am început să pot avea din nou spectacole, expoziții și repetiții abia la final de august și acestea cu multe restricții, desigur.

Gândurile mele din perioada aceasta au fost amestecate. M-am gândit mult la relevanța muncii pe care o fac. În momentul în care se întâmplă ceva de genul ăsta îți dai seama că ceea ce faci depinde într-o măsură atât de mare de contactul direct cu oamenii și că toate adaptările la mediul virtual sunt niste replici mai fericite sau mai puțin fericite, dar totuși fară esență, a ceea ce reprezintă dansul. Pentru mine dansul este despre a respira și transpira în același spațiu cu o altă persoană, despre atingere și privire directă. Sau cel puțin așa am lucrat și gândit până acum. Ce ni se întâmplă în acest moment îmi pune întrebări majore despre relevanța mea ca artist, despre cât de adaptabilă pot fi și despre cum mă pot face utilă, cum poate deveni ce ofer eu o necesitate în noua lume virtuală. Sigur, întrebări despre relevanță am avut de dinainte de pandemie. Diferența este că răspunsurile se cer mai rapid acum. Ce simt că a adus pandemia asta pentru mine până în acest moment este o grabă imensă, un simț teribil al faptului că nu mai am timp, că trebuie să găsesc răspunsurile la întrebările care m-au măcinat de atâta timp, că trebuie să găsesc soluții de adaptabilitate, că trebuie să mă transform. Conștientizez din ce în ce mai mult trecerea timpului pentru că pare că mersul lumii a devenit vizibil și învârtirea planetei simțibilă. Cel puțin pentru mine.

Layers (Foto: Alina Ușurelu)

La ce mai lucrați acum? Ce pregătiți pentru după apocalipsa pangolinului?

Acum lucram la un spectacol despre alienare, temă foarte potrivită cu situația mondială actuală, deși ideea spectacolului s-a născut cu mult înainte de pandemie, acum un an și jumătate. Spectacolul se numește “Alienation or the Desire for Intimacy și reprezintă o colaborare a Asociației Petec cu coregraful suedez/ olandez Benno Voorham (Lava Dans). Spectacolul ne are în distribuție pe mine și Smaranda alături de dansatoarea Simona Baciu, muzica fiind creată de Andrei Petrache. Rezultatul este un performance multi-media, un asamblaj al mai multor scene care gravitează în jurul celor 3 cuvinte cheie: alienare, dorință și intimitate. Este o călătorie în mișcare, poetică, vizuală, în subteranele dorințelor noastre, o călătorie intimă spre ceea ce ne motivează să fim cu noi înșine sau cu ceilalți. Spectacolul va fi prezentat sub 3 formate diferite, fiecare dintre ele fiind adaptate la noile restricții. Astfel, vom avea un performance durațional la Muzeul de Artă Recentă pe 5.11, orele 16:30-18:30, premiera spectacolului plus discuție cu echipa artistică și doi invitați din sfera psihologiei și a sociologiei la Unteatru pe 7.11, orele 20:00-22:00 prezentată prin live-streaming pe platforma cinematic.unteatru.ro și film de dans realizat la Rezidența BRD Scena9 plus un documentar realizat de Cătălin Munteanu care ne-a urmărit întreg procesul de lucru  intitulat “Close Enough”, precum și un scurtmetrajul numit “Connection” realizat de partenerii noștri din Irlanda de Nord pe aceeași temă a alienării, pe 18.11 de la ora 20:00. Mai multe informații puteți citi aici: https://petec.ro/2020/10/16/16110/

Totodată, în perioada imediat următoare, împreună cu colectivul de dans AREAL din care facem parte urmează să organizam Stagiunea CORP. La nivel general proiectul iși propune să aducă dansul contemporan mai aproape de publicul larg și încearcă să relanseze scena de dans contemporan, în prezent puternic afectată de efectele pandemiei. După primele două serii de discuții, spectacole, ateliere și improvizațîi live care au avut loc la București și Bușteni în luna septembrie a acestui an, stagiunea continuă în mediul online, între 12 și 16 noiembrie. Evenimentul este organizat în parteneriat cu Tangaj Dance, Teatrelli și Centrul Național al Dansului București și vă include un program special cu 3 spectacole de dans contemporan, printre care soloul meu, “Eighty Five Percent Of What You Remember”, care va fi prezentat în premieră, 4 programe de filme de dans, un jam session cu membrii AREAL difuzat prin live streaming și o conferință online dedicată colaborărilor internaționale, cu participanți din mai multe țări europene. Mai multe detalii aici: https://eventbook.ro/program/stagiunea-corp

Am început lucrul la “Eighty Five Percent Of What You Remember” în vara lui 2019 și nu am putut continua din cauza pandemiei, însă în acest moment sunt foarte fericită că am ocazia să îl prezint chiar și sub o formă filmată. În construcția spectacolului am plecat de la întrebări precum: Cum putem măsura percepția publicului atunci când experimentează un spectacol de dans? Putem dizolva granița dintre subiectiv și obiectiv atunci când analizăm cum este perceput un performance de către public? Există o rețetă de a induce stări care să nu fie folosită de mass-media? Cu aceste întrebări în minte un “spectacol într-un spectacol” s-a născut în cadrul rezidenței REEDANS organizată de Centrul Național al Dansului București care a avut loc la Fabrica de Pensule, Cluj, mai-iunie 2019.

Vă aștept cu drag să accesați filmările din propriile case cu speranța că vom putea trece dincolo de ecranele laptopurilor.

A Truth A Lie And A list Of Possibilities (Foto: Alina Ușurelu)

Ce întrebarea ați fi vrut să primiți? Și cum ați răspunde la ea?

Cred că am atins majoritatea subiectelor relevante pentru perioada aceasta. Aș încheia într-o nota optimistă cu un citat din “Nu toți sunt eroi”pe care aș vrea să îl interpreteze publicul în funcție de propriile dorințe și nevoie și anume: Încă nu e târziu!

Cu siguranță foarte multe din interesele mele ce țin de psihologie se reflectă în spectacolele mele, în cursurile de dans pe care le țin și în felul în care îmi abordez propriul corp.
CRISTINA LILIENFELD, ARTISTĂ

Foto portret: Alexandru Patatics