FINANȚATORI

Coregrafa Simona Deaconescu: „Daughters se concentrează pe experiența feminină de apartenență la o generație”

În Daughters, mi-am imaginat cum s-ar fi comportat mamele și bunicile noastre dacă ar fi fost punkerițe”, spune coregrafa Simona Deaconescu despre spectacolul său pe care îl vedem în Festivalul Caleido. „Daughters” vorbește despre generații și despre viziunea – mai mult sau mai puțin moștenită – asupra corpului.

De Alina Vîlcan

Cum ai ales să montezi Daughters, la Centrul Național al Dansului, de la ce ai pornit, ce te-a inspirat, ce ți-ai propus cu acest spectacol? Cum s-a construit Daughters?

Daughters a fost conceput în 2019, ca parte din Sons and Daughters, un proiect prin care mi-am propus să explorez forme de dans social, influențate de contextul cultural în care s-au dezvoltat și relația pe care o avem cu generațiile părinților și bunicilor noștri. Prima parte a proiectului a fost o instalație performativă, materializată ca urmare a selecției mele ca și coregraf emergent la Springboard Danse Montreal, alături de un grup de 15 dansatori din toate colțurile lumii. Daughters se concentrează pe experiența feminină de apartenență la o generație, pe conexiunile emoționale și bagajul cultural transmis între bunică, mamă și fiică. Am căutat trei dansatoare cu o personalitate puternică și multă imaginație. Aveam nevoie de performerițe care sunt dispuse să încerce lucruri noi și să scrie textul spectacolului alături de mine. Surpriza repetițiilor a fost încercarea de a face Daughters pe patine cu rotile, în condițiile în care niciuna dintre fete nu era specialistă la patinat. Dar m-am gândit că procesul de aducere aminte a mersului pe patine cu patru roți va aduce o oarecare nostalgie proiectului, una de care simțeam că am nevoie în acel moment.  

Spectacolul propune o întoarcere la forme de dans social specifice erei post-punk, despre ce este vorba, mai exact, și de ce o astfel de întoarcere? E vorba și de o latură nostalgică, așa cum ziceai?

Head banging, crowd surfing, stage diving, moshing. Mișcarea spectacolului a pornit de la aceste tipuri de dans social care au marcat generațiile punk și post-punk, ca forme de protest și eliberare emoțională. În mod evident, ele sunt abstractizate, adaptate tipului de plutire dat de patinele cu rotile și împinse la extrem prin folosirea unor viteze incerte. Făcând o paralelă între ceea ce s-a întâmplat în anii ‘70, ‘80 la noi în țară și care era atmosfera din alte țări din Europa, mi s-a părut provocator să le aduc împreună într-un spectacol. E ca și cum ai suprapune două acțiuni care se întâmplă în două locuri diferite și care, prin puterea asocierii, dau naștere la un nou univers. Mama mea habar nu are ce înseamnă post punk. Singura ei conexiune cu dansul este prin rememorarea nostalgică a serilor dansante din apartamentele prietenilor. Dar, ca și bunicile mele, ea are un tip de rebeliune subtilă, așezată, pragmatică, deloc impulsivă, dar extrem de eficientă. În Daughters, mi-am imaginat cum s-ar fi comportat mamele și bunicile noastre dacă ar fi fost punkerițe.  

Unul dintre aspectele importante aduse în discuție de Daughters este felul cum spectacolul vorbește despre generații și despre viziunea – mai mult sau mai puțin moștenită – asupra corpului. Cum abordați voi relația dintre generații? Cum se raportează fiicele din Daughters la trecut, cum se raportează ele la propriul corp?

În mod ideal, atunci când începi să te dezvolți ca femeie, mama este cea care te ajută să înțelegi ce se întâmplă cu corpul tău, atât biologic, cât și emoțional. Mă interesează acest bagaj de informații care se dă mai departe și felul în care o societate perpetuează anumite valori de sute de ani, prin prisma viului grai și a relațiilor de familie. Ca multe alte femei care ajung la 30 de ani, am trecut printr-o perioadă în care mi-am adus aminte de multele discuții cu mama în care „o femeie ar trebui să…”. Ce am încercat să facem prin Daughters, a fost mai întâi să reperăm care este bagajul moștenit de corpurile noastre. Este un lucru greu, pentru că aceste valori corporale, pasate de la o generație la alta, se topesc în mentalul nostru, devin greu de izolat. Au fost repetiții la care ne-am emoționat pe tema asta, procesul de aducere aminte este unul foarte creativ și plin de surprize. Fiicele din Daughters sunt foarte diferite între ele la nivel de statement corporal și nu am încercat în niciun fel să le unific. Pentru noi a fost important să explorăm aceste diferențe și să facem un proiect personal.

Și pentru că vorbim despre generații, cum vezi generația din care faci parte, cum ai descrie aportul ei, din punct de vedere artistic, cultural, social? Ce s-a schimbat cu desăvârșire față de generația părinților noștri, cu ce impresii ai rămas din acest punct de vedere lucrând pentru spectacolul de față?

Eu nu sunt adepta generalizărilor, cred că atunci când punem totul în același sertar pierdem frumusețea vieții care este dată de diversitate. Vreau să mă raportez la generația mea așa. Nu vreau să promovez o viziune individualistă asupra vieții, dar o societate sănătoasă este definită atât de valorile comune, cât și de diferențe. Felul în care le integrăm în textura vieții cu candoare și înțelegere ar trebui să ne definească uman. Din această perspectivă, cred că generația mea este ca un ecosistem foarte divers, văd demersurile noastre culturale ca acțiuni micro, foarte specifice, dar care ne modifică radical traseul ca societate în devenire. Părinții noștri vin dintr-o societate în care era important să aderi la niște valori comune, prestabilite la nivel central, altfel erai un outcast. Aș vrea să găsesc o formulă eficientă prin care să le transmit că este în regulă să-și formuleze propriile opinii asupra realității, că este important să le dezbată ca să le înțeleagă și că este foarte în regulă ca ele să se schimbe cu timpul.

Cum consideri că s-a schimbat scena dansului contemporan în București, în ultimii ani? Ce e mai bine, ce e mai rău, de ce crezi că e nevoie pentru a sta și mai bine la acest capitol?

Binele și răul în artă nu există. Această nevoie a noastră de a sta mereu mai bine la ceva, această goană după progres ne consumă timp valoros din viață. Dansul contemporan din România se transformă organic acum, e fluid și incert. Și cred că aceste două caracteristici sunt absolut necesare pentru o comunitate artistică în devenire. Cred că dansul contemporan aduce în arta românească un tip de descentralizare necesară. Mi-ar plăcea ca Ministerul Culturii să înțeleagă această dinamică a culturii contemporane. Paradoxal, fix instituția care ar trebui să ne reprezinte nu ne înțelege modul de funcționare, principalele noastre mecanisme de creație și organizare. În anul 2021, când noi vorbim despre faptul că tehnologia nu e neutră, că societatea suferă de izolare și anxietate, că nu putem arunca în online conținuturi lipsite de sens, aflăm că suntem în anul Tudor Vladimirescu. La ce oare ne ajută acest lucru? Eu nu vreau să înțeleg „renașterea națională” de acum 200 de ani, vreau să văd dacă putem renaște acum. Se încearcă la nivel macro un fel de uniformizare a vocilor artistice prin tot felul de priorități absurde. Mi-ar plăcea să trăiesc într-o țară în care să nu existe această scindare extremă între cei ce ne guvernează și noi. E o scindare ideatică și emoțională care nu ne face bine. În asemenea condiții, nu putem vorbi despre progres la nivel cultural, ci mai degrabă despre modalități de combatere a regresului.

Cum a fost ultimul an pentru tine, până acum, cum crezi că ți-l vei aminti mai târziu? De ce alte proiecte te-ai ocupat în această perioadă?

Încă nu pot spune cum este 2021, căci, pentru mine, abia începe. Însă 2020 a fost un an în care am muncit foarte mult. Am făcut trei creații noi, dintre care două internaționale și am lucrat alături de colegii mei la BIDFF – Bucharest International Dance Film Festival. O să-mi aduc aminte de el ca de anul în care am reînvățat cum trebuie să ai grijă de o grădină, anul în care m-am ambiționat foarte tare să nu mă mut în online și să fac proiecte care contează pentru mine și pentru public. Nu am vrut să rezist cu orice preț și nici să mă adaptez la situație prin mecanisme ciudate cu care nu mă identific. Am făcut Coreomaniacii,un spectacol cu Academia de Dans și Performance CNDB, în care am pus în discuție așa numita Epidemie de dans din 1518, o lucrare critică la adresa modului de documentare a evenimentelor istorice și a implicării bisericii în viața privată a oamenilor. BLOT este un duet prin care mă întorc la dansatul pe scenă. Alături de coregrafa canadiană Vanessa Goodman, am făcut un spectacol în care discutăm despre relația cu bacteriile din corpul nostru și privim contaminarea ca pe un proces necesar de schimb de resurse. virtual (living) room este primul meu proiect VR, la care am lucrat cu o echipă a Universității de Științe Aplicate din Düsseldorf. Instalația dezbate cu umor mecanismele cognitive și emoționale implicate în procesul de aducere aminte a unei coregrafii. În 2021, voi lucra cu Catinca Drăgănescu la un spectacol de live cinema theatre la Unteatru, voi organiza a șaptea ediție a BIDFF și voi intra în producție cu un scurtmetraj. De asemenea, dacă situația ne va permite, ne vom onora invitațiile de a prezenta Daughters la două festivaluri din Germania și UK.

„Dansul contemporan din România se transformă organic acum, e fluid și incert. Și cred că aceste două caracteristici sunt absolut necesare pentru o comunitate artistică în devenire. Cred că dansul contemporan aduce în arta românească un tip de descentralizare necesară. Mi-ar plăcea ca Ministerul Culturii să înțeleagă această dinamică a culturii contemporane.”
Simona Deaconescu, coregrafă