FINANȚATORI

Coregrafa Andreea Novac, director artistic Caleido: „Găsesc scena independentă extrem de diversă și dinamică, iar lucrul acesta se poate vedea în spectacolele din festival”

De vorbă cu Andreea Novac, director artistic al Festivalului Caleido, despre provocările ediției din acest an, despre spectacolul Magic is a condition that kills people in all kinds of performative hazards, realizat alături de István Téglás, și despre efectele pandemiei asupra mediului coregrafic din București. „2021 a fost un an greu pentru coregrafi și dansatori. Mai toți suntem independenți. Am avut discuții lungi pe Zoom cu unii colegi și prieteni, încercând să ne ținem unii pe alții și unii de alții. Să găsim soluții. Sentimentul general, cel puțin așa l-am perceput eu, a fost că, deși ne-am dus la final onorabil proiectele, ele nu au mai avut impact. Perfect normal cred, dar în același timp foarte problematic”, spune Andreea despre situația actuală.

De Alina Vîlcan

Ca director artistic al Festivalului Caleido din acest an, ce ne poți spune despre ediția de față, ce aduce nou, care au fost principalele provocări din punctul de vedere al selecției, al organizării?

2020 a fost un an complicat. A fost nevoie, ca să îl trecem, de foarte multă flexibilitate și înțelegere – din partea artiștilor, din partea noastră și din partea finanțatorilor –, căci toți am avut un teren mișcător sub picioare. Avem încă. Din fericire toată lumea a îmbrățișat decizia de a trece festivalul (n.r.: programat initial în toamna anului 2020) mai întâi în online și apoi, din motive de siguranță a echipelor tehnice și artistice, de a-l muta în mai 2021. Nu știm cum vor evolua lucrurile, încercăm să avem cel puțin un plan de rezervă și să reacționăm rapid la situații neprevăzute.

Este primul an în care colaborez cu Caleido în ipostaza de director artistic și rolul meu principal a fost acela de contura ceva mai afirmat – pentru că festivalul îl avea deja – un context pentru dans și performance. De aceea îl și prezentăm acum sub numele de festival de arte performative. Pe lângă cele 20 de spectacole și performance-uri programate, ne dorim ca festivalul să aibă și o dimensiune reflexivă și una practică. Pe prima o imaginăm sub forma unor podcasturi în care, invitați și artiști, vorbesc despre mizele (personale, formale, sociale etc.) pe care spectacolele le adresează, pentru a așeza lucrurile într-o perspectivă mai largă. Cea de-a doua se va concretiza într-o serie de ateliere prin care apropiem discursul artistic de practică.

Tot acum am acordat o carte blanche unui artist pentru a realiza un nou spectacol și am comisionat Unteatru pentru realizarea unei noi producții. Am lansat și două apeluri – unul pentru spectacole și unul pentru producții – încercând în felul acesta să ne adresăm sectorului independent, nu doar din București, ci și din țară. Prezentăm anul acesta patru producții Caleido complet noi. La acestea se adaugă cele două spectacole selectate, alte trei producții Caleido 2019 și 11 spectacole invitate. Am fost ambițioși, aș zice, într-un an extrem de dificil.

Dincolo de spectacolele selectate, Festivalul Caleido prezintă două spectacole invitate – Uitasem” (r. Gabriel Sandu) și „Pe ei!” (r. Ionuț Caras) – și finanțează o producție nouă, „Bildungswoman” (r. Elena Morar).

Foto: Andreea Irina Leu

Ce înseamnă „spectacole invitate”, de ce beneficiază în plus aceste două spectacole față de celelalte din selecția festivalului și ce ne poți spune despre spectacolul finațat în acest an, „Bildungswoman”, despre ce este vorba, prin ce v-a convins?

Uitasem” (r. Gabriel Sandu) și „Pe ei!” (r. Ionuț Caras) sunt cele două spectacole care urmează să fie prezentate în festival în urma apelului pentru spectacole pe care l-am lansat în iulie anul trecut. Ele se supun aceluiași regim de difuzare ca toate celelalte, iar rolul open call-ului prin care au fost selectate a fost exact de a ne pune în contact cu alți artiști și alte propuneri. Tocmai pentru că nu întotdeauna reușim să cunoaștem tot ce se produce în București sau în afara lui, pentru că spectacolele au uneori o viață prea scurtă (dispar după câteva reprezentații) și pentru că legătura dintre artiști și operatori culturali din diferite zone ale țării trebuie întreținută, întărită și cultivată, ne-am gândit că un astfel de apel este important. Anul acesta am reușit să selectăm două spectacole, sperăm ca în anii următori să putem aduce pe scena Caleido mai multe.

În aceeași linie se înscrie și apelul pentru producții pe care l-am lansat în aceeași perioadă anul trecut, în urma căruia am selectat propunerea Elenei Morar. Pe mine m-a convins coerența argumentării, tematica și textul. „Buildungswoman” vorbește, într-o manieră performativă, despre legăturile și raporturile feminine/ dintre femei. Și o face simplu, asumat, percutant. Fără a deveni însă un manifest feminist. În decembrie trecut am prezentat online spectacolul sub forma unei lecturi, iar discuțiile de după s-au coagulat în jurul unor întrebări care evident trebuie adresate și care indică mai ales nevoia de a vorbi despre această temă și de educație extensivă.

Foarte pe scurt mă voi referi și la celelalte trei producții Caleido 2020, pe care publicul le va vedea în mai. „Libretto Impostura”, în regia lui Matei Lucaci-Grünberg, abordează, așa cum îi spune și numele, impostura – prezentată când comic, când tragic sau absurd, dar întotdeauna cu o distanță necesară, care lasă spectatorului libertatea propriului gând și a propriei poziții față de un fenomen mai prezent decât ne place să credem sau să acceptăm.

„Domnișoara Iulia” este a treia producție Caleido 2020, în care pornind de la textul lui August Strindberg, Andreea și Andrei Grosu propun o radiografie profundă a umanului și a relațiilor dintre oameni. Este în același timp reconfortant și înfricoșător cum un text scris la final de secol XIX poate fi atât de actual azi.

Acea carte blanche la care m-am referit mai sus și care anul acesta s-a dus către Paul Dunca/Paula Dunker se concretizează într-o a patra producție – „APR (Adorație Performance-ului Radical)” – un performance colectiv, construit în jurul mișcării de Voguing și care celebrează scena de ballroom, în termeni de mișcare politică de rezistență. 

Anul trecut, spectacolul Magic is a condition that kills people in all kinds of performative hazards, pe care l-ai realizat alături de actorul István Téglás, avea premiera în Caleido, fiind unul dintre spectacolele produse în cadrul festivalului, unde publicul îl poate vedea și în acest an. Cum a fost anul care a trecut pentru spectacolul vostru, unde l-ați jucat (în contextul actual), cum a reacționat publicul?

Anul trecut a început foarte bine pentru noi. După reprezentația din decembrie 2019, din Caleido, am început să prezentăm Magic (acesta este numele folosit cel mai des, căci nimeni nu reușeste să-i rețină integral titlul, noi folosim uneori prescurtarea Magic kills people) la Linotip. Avuseserăm deja două spectacole și programaserăm încă două care erau deja vândute integral, când am intrat în lockdown și totul s-a oprit. L-am reluat apoi în septembrie la Muzeul de Artă Recentă, în cadrul programului Dans la MARe, organizat de Cosmin Manolescu, și apoi în noiembrie tot în muzeu, pentru că numărul spectactorilor era restrâns și ne întreba publicul unde și când îl mai poate vedea.

În mod cert, spațiul muzeal schimbă spectacolul, după unele feedback-uri în mai bine, eu cred că îl transformă cu totul. Nu în bine, nici în rău, ci în altceva. Percepția corpurilor noastre este alta, accentul se mută foarte mult înspre vizual, dialogul cu publicul capătă o altă semnificație. Dinăuntru este interesant de văzut ce apare și cum gestionezi sensuri posibile în timp real. De aceea am și acceptat să îl prezentăm din nou, îmi place felul în care un spectacol trăiește și se transformă în funcție de spațiul și contextul în care este așezat. Și dacă virează înspre altceva, ce este acel altceva.  

Magic este unul dintre acele spectacole curajoase din spațiul independent, cât de curajoasă, cât de inovatoare consideri că este astăzi zona independentă din teatrul bucureștean?

Feedback-urile de după spectacol se duc frecvent înspre acest atribut al curajului, probabil pentru că spectacolul include și nuditate. Dar aceasta nu-l face neapărat curajos. Sau poate doar în formă și pentru scena de la noi, unde nu se folosește foarte des un corp nud. Dar altfel aș vorbi despre Magic ca despre un spectacol necesar. Nici nu știam, atunci când lucram la el, cât de relevant urma să devină, aducând discuția înspre situația artiștilor independenți din acest moment. Pentru că Magic asta abordează printre rânduri: situația dificilă, nesiguranța constantă, nevoia de a ne susține unii pe alții și de a fi susținuți la rândul nostru, toate aceste aspecte care reprezintă realitatea noastră zilnică, dar care sunt trecute cu vederea atunci când se întâmplă „magia” pe scenă. Și vorbim despre aceste lucruri folosind ceea ce ne este  la îndemână: corpurile noastre, întrebările noastre, relația cu publicul, plăcerea noastră de a lucra împreună.

Iar legat de ceea ce se vede pe scena independentă, nu știu cât de inovatoare este, căci depinde care îi este termenul de comparație, dar o găsesc extrem de diversă și dinamică, iar lucrul acesta se poate vedea în spectacolele din festival.  

De asemenea, Magic este un spectacol care vorbește și despre rolul artistului, cum ai rezuma acest rol în câteva fraze, care ar fi acesta în societatea de acum, care ți-ar plăcea să fie?

Magic vorbește despre rolul artistului, dar nu asta am dorit să accentuăm. Ceea ce ne-a interesat a fost să așezăm pe scenă o stare de fapt (nesiguranța, discontinuitatea, precaritatea independenților) unde artistul reprezintă doar o parte a acestei realități-problemă, să vorbim utopic despre ce ne-am dori și să întrebăm cum am putea interveni. Există în spectacol o parte dintr-un discurs al unui personaj relativ controversat, pe care l-am folosit pentru o imagine pe care o descrie și cu care rezonez puternic, aceea a artistului la marginea lumii. Căci uneori așa mă simt. Cu un picior în lume și cu celălalt în necunoscut. În acest moment, cred că rolul artistului este să vorbească despre prezent. Și asta încercăm să facem și în Magic. Spectacolul a apărut într-o perioadă (nu s-au schimbat prea multe de atunci, dimpotrivă) în care existau foarte multe apeluri de a susține spații și proiecte artistice care, altfel, ar fi dispărut. Și pentru că situația mea financiară nu îmi permitea neapărat să îi susțin cu bani, am hotărât să îi susțin cu ce pot și îmi place să fac – un spectacol. Pe care spațiul să îl poată include în programarea proprie. Există în Magic o parte în care încercăm să facem vizibil ceea ce este invizibil: lumina. Gestul acesta, care aparent nu are niciun sens, funcționează pentru mine ca principalul sens al întregului spectacol.

Prin tradiție, Caleido este un eveniment care promovează, prin intermediul teatrului (independent) diversitatea și multiculturalismul. Cum se reflectă acestea în ediția de față și de ce să nu o ratăm?

Selecția nu am realizat-o singură, ci împreună cu echipa Caleido, și a fost un proces meticulos și argumentat, în urma căruia, deși nu am avut o temă specifică, privind programul final am realizat că el se construiește în jurul a câtorva teme recurente: stereoptip, femei, comunități și istorie recentă. Toate ating deci, mai mult sau mai puțin evident, problematici sociale.

Eu înțeleg diversitatea în termeni de discurs artistic, iar multiculturalismul în termeni de voci care îl articulează. Veti vedea pe scena Caleido propuneri formale și estetice extrem de variate. Nu ar trebui să ratați ediția aceasta în primul rând din solidaritate cu artiștii independenți, apoi pentru că spectacolele au miză reală și pentru că, dacă nici în această pandemie nu am realizat cât de importantă este arta, atunci chiar nu știu cum ar trebui să mergem mai departe.

Cum a fost acest an, atât de neobișnuit, pentru tine? Cum s-au resimțit efectele pandemiei asupra segmentului coregrafic, în București?

În ianuarie 2020 eu aveam deja programul făcut pe zile până în septembrie, așa încât îți imaginezi ce haos a fost când totul s-a comprimat din iulie până în noiembrie. Nu îmi amintesc să fi avut, în ultimii 10 ani, un an atât de obositor. În momentul în care s-a ridicat lockdown-ul, am intrat direct în proiecte. Uneori patru sau cinci în paralel. Care trebuiau reconfigurate, uneori de mai multe ori, se schimbau din mers etc. La final de noiembrie eram epuizată. Și mental, și fizic. Nu am trecut deloc ușor prin lockdown, dar de 2020 nu mă pot plânge. Pe 2021 nu-l prea văd. A fost un an greu pentru coregrafi și dansatori. Mai toți suntem independenți. Am avut discuții lungi pe Zoom cu unii colegi și prieteni, încercând să ne ținem unii pe alții și unii de alții. Să găsim soluții. Sentimentul general, cel puțin așa l-am perceput eu, a fost că, deși ne-am dus la final onorabil proiectele, ele nu au mai avut impact. Perfect normal cred, dar în același timp foarte problematic. Din mijlocul lucrurilor îmi este greu să discern încotro ne îndreptăm și cum va schimba această pandemie fața spectacolelor. Am mai multe întrebări, aproape deloc răspunsuri și multe, multe gânduri.

„Aș vorbi despre Magic ca despre un spectacol necesar. Nici nu știam, atunci când lucram la el, cât de relevant urma să devină, aducând discuția înspre situația artiștilor independenți din acest moment.” Andreea Novac, coregrafă

Foto portret:  Alberto Groșescu