Catinca Drăgănescu, regizoare: “Fie că ne place sau nu, suntem o societate ȋncă retrogradă, patriarhală, machistă, ipocrită și destul de intolerantă”

Catinca Drăgănescu a realizat Domeniul luptei, un proiect de autor care se înscrie într-un demers mai amplu pe care l-a construit în ultimii ani – Trilogia migrației. Catinca face un teatru al conștiinței, iar Festivalul Caleido oferă scena perfectă pentru o asemenea artă.

Andrei Crăciun

Catinca Drăgănescu, aveți în Festivalul Caleido spectacolul Domeniul luptei, care – sunt informat – urmărește povestea unui tânăr asiatic aflat ȋn căutarea soluției pentru o viață mai bună în Europa. În viziunea Catincăi Drăgănescu, autoare și regizoare a spectacolului, descoperim un basm urban, o invitaţie tragi-comică la reflecţie şi empatie. Așa este? Este justă această descriere? Ce a vrut să ne spună autoarea cu acest text și spectacol? Care e miza Domeniului luptei?
Domeniul luptei este un proiect de autor care face parte dintr-un demers mai amplu pe care am ȋncercat să ȋl construiesc ȋn ultimii ani. Asta e valabil atât tematic pentru că face parte din ceea ce eu numesc Trilogia migrației, cât și estetic, ȋncadrându-se ȋn conceptul de “teatru al conștiinței”. Mă pasionează de mult așa zisul teatrul social și/sau politic care aduce ȋn fața spectatorilor povești contemporane, teme relevante pentru societatea de azi și consider că rolul artistului este strâns legat de capacitatea artei, și ȋn special a teatrului, de a crea experiențe și empatie cu subiecte delicate. După ce am explorat istoriile personale ale românilor care emigrează pentru muncă ȋn vest, am simțit ca fiind echitabil să vorbesc și despre experiența pandant, cea a migranților asiatici care emigrează ȋn Europa. E interesantă poziția asta a noastră, atât de generatori de migrație economică, cât și de receptori. Domeniul luptei reprezintă un basm urban ȋn sensul ȋn care apelează la ficționalizarea și stilizarea poveștilor personale obținute de-a lungul documentării. Este o metaforă, nu o oglindă a lumii de azi. Miza sa este de a crea publicului experiența a “cum se simte” să fii migrant ȋn România, de a ȋi stimula imaginația și a-I provoca la a schimba perspectiva. Cred că teatrul bun te face mai degrabă să ȋți pui ȋntrebări decât să ȋți dea răspunsuri. Migrația e un pretext bun pentru a vorbi despre efectele dezumanizante ale mentalității hiper-capitaliste, despre abuz economic, despre alienare socială, despre dezrădăcinare și frica de celălalt. Mutațiile lumii de azi sunt profunde și avem nevoie de povești relevante pentru a le integra și pentru a găsi ȋn noi resursele necesare pentru a le asimila la un nivel pur uman. Domeniul luptei este poate mai mult decât orice o invitație la empatie și solidaritate, un apel dulce-amărui la umanitate, la sensibilitate, la ceea ce e dincolo de orice concept politic sau economic. 

Festivalul Caleido își propune să combată – cu puterea artei – orice formă de discriminare, fie ea pe considerente etnice, de orientare sexuală etc. Credeți că e nevoie de un asemenea festival astăzi în România? Avem un deficit de empatie față de victimele discriminărilor? Este grea situația minoritarului în țara noastră? 
Filozofia acestui festival este foarte apropiată de convingerile mele despre rolul artei ȋn societate. Mi se pare un demers necesar și profund ancorat ȋn realitatea ȋnconjurătoare. Fie că ne place sau nu, suntem o societate ȋncă retrogradă, patriarhală, machistă, ipocrită și destul de intolerantă. Sigur că toate astea au niște explicații istorice și psihologice complexe venite din experiența noastră națională colectivă, dar asta nu le face cu nimic mai puțin relevante sau acute. Cred că ȋn ultimii 30 de ani arta (și mai ales teatrul independent) a jucat un rol vital ȋn promovarea unei viziuni alternative, a unor valori pozitive, a toleranței și incluziunii sociale. Ea și-a asumat un rol pe cât de ingrat, pe atât de necesar, acela de formator de conștiințe, de promotor al discursurilor categoriilor sociale sub-reprezentate ȋn spațiul public, de facilitator de dialog și de educator. E firesc ca artiștii să fie sensibili la abuz, marginalizare, discurs generator de ură și să sancționeze derapajele sociale, e o chestie de relevanță. Arta relevantă vorbește despre chestii care ne dor, despre subiecte polemice. Arta relevantă provoacă la dialog. Și arta este azi relevantă doar ȋn măsura ȋn care ȋși asumă un rol ȋn societate, un rol care nu mai există by default, ci pe care și-l alege conștient. Caleido se ȋnscrie ȋn seria evenimentelor care promovează și coagulează astfel de discursuri și astfel de artiști devenind nu numai un bastion al artei sociale, ci și un generator de schimbare socială. Ȋntr-o realitate poluată de discursuri toxice hiper-mediatizate și derapaje frecvente avem nevoie mai mult ca de orice de discursuri alternative și de ce nu… de sensibilizare colectivă. Condiția marginalului din România este de cele mai multe ori precară. Acești oameni sunt extrem de vulnerabili pe toate palierele sociale. Privind societatea ȋn ansamblul ei devine evident că asistăm la un process de schimbare de mentalitate, dar el are nevoie de susținere constantă, de o revoluție ȋn primul rând morală a românului. Câteodată mă gândesc că suntem pur și simplu prea săraci, prea abrutizați și prea dezbinați ca să ne permitem să mai fim și răi. Ar trebui să ne preocupe asta.

Dumneavoastră v-ați confruntat aici sau pe alte meleaguri cu vreo situație în care ați fost discriminată?
O să ȋncep cu ceva foarte nepopular. Adică zicând că e greu să fii regizoare de teatru ȋn România. Există o formă de discriminare internalizată, o prejudecată legată de esența masculină a meseriei care există nu numai din partea bărbaților, ci și a femeilor din branșă. E foarte interesant cum deși proporția de gen la nivelul studenților secțiilor de regie din București și din țară este evident ȋn favoarea genului feminin de ceva timp ȋncoace, realitatea de pe piața muncii reflectă cu totul și cu totul altceva. Regizoarele sunt ȋn general marginale. Montează mai puțin ȋn teatrul de stat, optează pentru discursuri estetice mai radicale, iar succesele lor nu generează recunoaștere pentru ȋntrega categorie, ci rămân la nivelul de reușite personale, excepții. Când am ieșit de pe băncile școlii nu ȋmi puteam imagina așa ceva. Pentru mine existau deja o serie de regizoare din tânăra generație care mă fascinau, mă interesau, mi se părea că spărseseră această majoritate istorică. Credeam cu patos că valoarea se impune orice ar fi, nici prin cap nu ȋmi trecea că de fapt cel mai dificil va fi să mă pun ȋn contextul propice pentru a avea posibilitatea de a genera valoarea. E o nișă interesantă regia de teatru, dar tind să cred că tipul ăsta de discriminare de gen foarte subtilă aparent, dar foarte evidentă ȋn termeni de consecință este elocventă pentru societatea românească. Avem o predispoziție spre a stigmatiza, ghetoiza și marginaliza tot ceea ce ne este străin, ceea ce implică schimbare, contactul cu noul, chestionarea vechilor convingeri. E un fel de dictatură a mediocrității și a formelor fixe, a credințelor insurmontabile și a intoleranței la orice introduce variabile ȋn sistem. Ne plac stereotipurile și ȋncadrările, suntem o societate care judecă, ierarhizează și apreciază căile bătătorite. De abia acum a ajuns la maturitate o primă generație necontaminată sever de mentalitatea ceaușistă a comunismului românesc. Sper ca ea să schimbe ceva profund ȋn mentalul colectiv, sper ca de la ea să ȋnceapă un proces de redeschidere socială, de flexibilizare colectivă care de fapt, poate pompos zis, să aducă progresul ăla pe care ni-l tot dorim, saltul la o societate mai deschisă, mai conștientă și mai generoasă cu ceilalți și cu ea ȋnsăși. 

Am văzut că este foarte grea situația sectorului teatrului independent din România, supraviețuirea unor spații – de pildă Replika – fiind serios pusă sub semnul întrebării. Ce se poate face pentru artiștii independenți din România? Ce ar trebui să facem fiecare dintre noi?
Condiția sectorului independent din România a fost ȋntodeauna una precară. Ăsta e un meci neglijat de toată lumea care acum a devenit cu adevărat dramatic pentru că ȋi este amenințată ȋnsăși supraviețuirea – mă refer atât la spații, cât și la artiști aflați ȋn imposibilitatea de a-și desfășura activitatea. Lumea, atât la nivel politic, cât și social nu este conștientă nici de contribuția teatrului independent la cultura românească, atât pe palier artistic, cât și educational, nici de particularitățile modului său de funcționare. Sectorul cultural ȋn ȋntregul său are nevoie de o reformă profundă de la legea teatrului, la viziunea asupra managementului instituțiilor de cultură. Ne aflăm ȋn mijlocul unei situații extrem de complexe care scoate ȋn evidență necesitatea schimbării viziunii asupra rolului actului cultural ȋn societate, cât și impetuozitatea restructurării modului său de funcționare astfel ȋncât să reflecte și susțină realitatea de pe piață. 

Revenind la spațiile independente, pe termen scurt acestea au nevoie de ajutor financiar din partea statului pentru a-și putea plăti ȋn primul rând chiriile și cheltuielile de bază pentru a avea o șansă să reziste pe perioada pandemiei. Pe termen mediu deschiderea unor linii de finanțare alternative la AFCN (singurul fond destinat independenților din România), flexibilizarea cadrului legislativ, o lege a sponsorizării și mecenatului care să favorizeze investițiile ȋn cultură și un statut al artistului independent ar fi mai mult decât necesare. Până una alta, ce putem face fiecare dintre noi este să susținem discursul sectorului independent și să ne arătăm solidari cu nevoile lor, să ne cumpărăm bilete la evenimentele online pentru că este admirabil cât de repede s-au adaptat acești producători culturali la a genera produse de calitate adaptate contextului și să fim conștienți că această piață a independenților este cea care va absorbi majoritatea absolvenților din următorii ani, deci are nevoie să se dezvolte.

La ce ați lucrat în cadrul stării de urgență & alertă? Cum v-a mers în lunile care au trecut, marcate de pandemie și incertitudine? Cu ce vine nou Catinca Drăgănescu după ce trece balamucul global? Dacă, desigur, mai trece.
Am ȋnceput să repet ȋn iunie la Domeniul luptei ȋmpreună cu cei de la unteatru, a fost primul proiect după o pauză de 3 luni ȋn care totul a fost sistat. A urmat Wasteland2020, creat alături de Ioana Petre la Centrul de Teatru Educațional Replika și produs de Idea77 și urmează să ȋncep zilele astea repetițiile la un spectacol despre viața și moartea Mihaelei Runceanu, co-scris și co-regizat ȋmpreună cu Gabriel Sandu la Apollo111. Deci pentru mine nu pot zice că a mers extrem de prost. Au picat sau s-au amânat indefinit proiectele din teatrele de stat, dar grație AFCN-ului chiar am avut de lucru anul ăsta. 

Ceea ce mi-a creat ȋnsă niște anxietate a fost povestea asta cu online-ul. Pe de o parte e ceva ȋn mine care spune că teatrul e fundamental o artă live și că ȋntâlnirea directă cu spectatorul este ceva ce nu poate fi substituit, pe de altă parte cred cu tărie că arta și cultura trebuie să se adapteze și să păstreze contactul cu publicul ȋn orice condiții. Din tensiunea asta s-au născut niște idei pe care abia aștept să le testez ȋn proiectele de anul viitor. Mă interesează limbajele hibride și cred cu tărie că viitorul e al lor, al teatrului ca experiență, nu ca reprezentare.

Chiar așa: care credeți că e viitorul teatrului? Cum va schimba molima pangolinului modul în care ne raportăm la teatru, felul în care este el jucat și privit?
Arta este și va fi ȋntodeauna ceva viu , ȋn profundă legătură cu schimbările, măcinările și provocările sociale, conceptuale sau fizice. Contextul actual cred că obligă la reformulare și invenție ridicând ȋn același timp problema esenței și identității diverselor forme artistice. Situațiile prin care trecem afectează teatrul atât la nivelul opțiunilor estetice, cât și la nivelul strategiilor de producție. E o iluzie să ne imaginăm că ne vom ȋntoarce la ceea ce a fost. Este și imposibil și infertil. Cred cu tărie că vine era coproducțiilor, a colaborărilor trans și interdisciplinare, a spectacolelor de autor și subiectelor acute. Dacă ne va fi mai greu să producem și ne va fi, sper că vom deveni și mai responsabili cu ce producem. Teatrul nu poate și nu trebuie să rămână muzeal, ci trebuie să țină pasul cu evoluția intima a sensibilității receptorului. Fie că reprezintă o formă de terapie socială, o tribună a discursurilor alternative, un spațiu al chestionării sau empatiei, el trebuie ȋn primul rând să fie relevant. Pandemia asta până la urmă din ce spun experții este doar un prim semn al unei noi ere. Ea nu este un eveniment solitar, ci un tip de pericol cu care va trebui să ne obișnuim. Ca artiști avem nevoie să experimentăm și să găsim noi și noi moduri de a oglindi realitatea ȋnconjurătoare. Cred că noile tehnologii vor juca un rol vital ȋn povestea asta. 

Întrebare bonus: Catinca Drăgănescu să-și adreseze singură o întrebare pe care o consideră important și tot ea să ne ofere răspunsul.
Care (mai) este rolul teatrului ȋntr-o astfel de lume? Cred că la ȋntrebarea asta se reduce toată discuția de până acum. Iar răspunsul meu ar fi că rolul teatrului este de a genera experiențe colective și de a crea punți de comunicare ȋntre diverse categorii sociale. Funcția sa cea mai reprezentativă azi este de liant social, mediator cultural și spațiu de dezbatere. Arta nu mai poate fi ȋn sine. Ea trebuie să fie și este fundamental prin esența sa un pionier al schimbării sociale oferind experiențe generatoare de empatie.

Domeniul luptei este poate mai mult decât orice o invitație la empatie și solidaritate, un apel dulce-amărui la umanitate, la sensibilitate, la ceea ce e dincolo de orice concept politic sau economic.

Catinca Drăgănescu, regizoare

Foto: Eugen Stan