FINANȚATORI

Armine Vosganian: „Sunt un produs al genocidului”

armine vosganian

Interviu de Adrian Stoica

„Când rețeaua wireless va fi aplicată perfect, toată planeta se va transforma într-un creier uriaș, ceea ce de fapt și este, toate lucrurile aparținând unui întreg real și ritmic. Ar trebui să putem comunica instantaneu indiferent de distanță. Nu doar asta, dar prin televiziune și telefonie ar trebui să ne auzim și să ne vedem la fel cum am fi față în față, în ciuda distanței de mii de mile dintre noi; și instrumentele prin care vom putea face asta vor fi foarte simple comparate cu telefoanele pe care le avem azi – va putea încăpea în buzunarul vestei” spunea Nikola Tesla într-un interviu dat în 1926 pentru revista Collier.

În 2015 vibrațiile aerului pot fi transformate în impulsuri electrice codate transmise de la emițător la receptor ca apoi să fie decodate și reasamblate în sunete, iar eu cu Armine putem comunica, ce-i drept, cu puțin ajutor din partea lui Zuckerberg, în ciuda distanței dintre București și Londra unde Armine studiază filmul.

Armine Vosganian a terminat UNATC-ul cu dublă specializare – actorie și regie. Ea joacă scrie și produce teatru alături de compania Rampa. Piesa Staipelochian (scrisă de Armine) o puteți vedea pe 16 noiembrie, la Teatrul Foarte Mic de la ora 19.00.


Ce mai faci?
Bine, sunt la un program de master la London Film School și în semestrul acesta mi-a venit rândul să fiu producătoarea unui film de scurt metraj alb-negru filmat digital pe Arri Alexa. Trebuie să construim în platou locația scenariului nostru. Acțiunea filmului va avea loc în Florida. Este ciudat pentru că nimeni din echipa mea nu a fost în Florida – asta fac acum.

Ce ai mai făcut până acum?
În ultimii patru ani m-am ocupat în egală măsură și de film și de teatru. Am terminat 2 specializări: actorie de teatru și regie de film la UNATC în București. Am fondat după terminarea facultății împreună cu regizorul Mihai Alexandru Ion și cu trei colegi de-ai mei – actori foarte buni: Adela Popescu, Teodora Filip, Lucian Rus și Florin Crăciun o companie de teatru. Încercăm să creștrem împreună, generația nostră, generația Florin Zamfirescu. În 10 ani sper că această companie să fie o casă de producție și pentru teatru și pentru film.

Cum te-ai apucat de actorie?
Eu, când eram mică, mă uitam la telenovele și îmi doream foarte mult să devin actriță de telenovele, dar în loc să fiu atentă doar la actori eu eram atentă și la cine a regizat sau cine a scris muzica. Mă apucasem atunci și să scriu povești, poezii. Apoi, am început să mă uit cu tata la filme, deja am trecut la următorul nivel. Când eram eu în clasa a 6-a îl așteptam pe tata să ne uităm la un film. Eram eu foarte mândră că am găsit un film pe Prima TV, cu un tip care părea să fie Bruce Willis – era Mickey Rourke de fapt. Mai juca și De Niro în el. În timp ce îl așteptam pe tata am încercat să memorez filmul ca să i-l explic tatei și să ne uităm mai departe. Tata când a venit m-a trimis la culcare pentru că aveam școală a doua zi. Eram foarte supărată că nu știam cum se termină filmul. Ca să mă convingă să mă duc la culcare mi-a spus finalul filmului. Pe mine nu mă deranjează dacă-mi spui finalul unui spectacol sau film. Mă interesează cum se ajunge acolo. Toată noaptea m-am gândit cum s-a ajuns la acel final pe care mi l-a zis tata. Cea mai fericită am fost când am reușit să-l piratez. L-am văzut de 9 ori. Cumva mi-a deschis apetitul pentru analizat filme. Nu am mai putut să mă uit la telenovele. Am trecut la Kubrik, David Lynch și mai încolo am trecut la regizori mai tineri, la Aronfsky și evident Alan Parker, regizorul filmului ăsta despre care ți-am povestit – Angel Heart. Eu am crezut că voi da la actorie, în același timp scriam și scenarii și îmi plăcea mult mult să mă uit la filme decât să merg spectacole. Am vrut încerc în Anglia la Academia Regală. Mi s-a spus foarte frumos că sunt prea mică și că e mai bine să termin facultatea în România și apoi să vin la ei. Am fost atât de supărată ca am zis că actoria de teatru nu e pentru mine și am vrut să fac regie de film. M-am pregătit pentru regie. Cu o săptămână înainte de admitere m-am răzgândit pentru că voiam să fiu și în fața camerei. M-am hotărât să dau la și la Actorie și la Regie în același timp. A trebuit să se voteze în Senatul Facultății ca să fiu acceptată pentru că nimeni nu a făcut așa ceva. Până la urmă și-au asumat riscul și sper că nu regretă.

11921779_510841209063323_8651623822402889516_o

Foto: Facebook, Festivalul Strada Armenească

Îți lipsește Bucureștiul de când ești la Londra?
Nu am timp să mi se facă dor pentru că ajung în București o dată la două luni și stau o lună cel puțin. Lucrez foarte mult în București. Când vin la Londra la școală mă simt ca în vacanță, cel puțin în prima săptămână.

Nu te gândești să râmâi la Londra?
Nu, ar fi frumos pe viitor să fac naveta. Încerc să-mi găsesc un agent și la Londra pe partea de actorie, pe partea de regie nu cred că eu aș putea să fac mare lucru aici pentru că suntem foarte mulți regizori aici. Suntem mult mai mulți ca în București și toți colegii mei vor să fie regizori de film, să nu mai zic de ceilalți, iar la Londra este foarte greu să faci ceva din cauza birocrației. La noi, în România, mai poți să mai vorbești cu un prieten să filmezi la el în curte, aici e foarte greu să faci chestii de genul ăsta, de exemplu trotuarele nu sunt publice – ai nevoie de aprobare ca să filmezi sau în Trafalgar Square trebuie să plătești foarte mult dacă vrei să filmezi, chiar dacă ești student.

„Îmi place haosul din București”

Care-i locul tău preferat din București?
Trebuie să mă gândesc pentru că mie îmi place Bucureștiul foarte mult (după vreo jumătate de minute de uitat în gol). Ah, am o rută preferată. Îmi place foarte mult să merg cu mașina, mai ales noaptea. Repetițiile mele au avut loc în centru foarte aproape de Universitate, la Uniunea Armenilor sau în zona bulevardul Carol. Eu stau în zona la Piața Scânteii, iar ruta asta îmi place foarte mult. Îmi place haosul din București comparat cu ordinea din alte orașe mari din vest.

Cum crezi că a evoluat orașul în ultimii 10 ani?
Îmi place foarte mult centrul vechi – nu prea mai apuc să îl frecventez. Îl frecventam mai demult când nu era atât de plin. Eu am trăit foarte multe când zona turistică era încă în construcție. În clasa a 9-a era refugiul nostru. Ni se părea abandonat și periculos. Era intresant pentru noi să mergem acolo. Era un loc care se numea La Ruine unde știam că putem să murim oricând pentru că stătea să se prăbușească. Acum când trec pe-acolo mi se pare ciudat să văd totul nou, peste tot restaurante scumpe. Când eram eu în clasa a 9-a nu era nimic acolo.

Crezi că sunt suficiente teatre și cinematografe în București?
Sincer… (oftează) pentru publicul nostru, da. Pentru că sălile sunt de cele mai multe ori cam goale. Nu cred că ar crește numărul spectatori dacă s-ar construi mai multe săli de teatru sau cinematografe. Nu știu, poate greșesc. Poate ar fi nevoie la periferie. Ne e foarte greu și nouă, tinerilor intelectuali, să ne dăm seama. Nu știu dacă vreunul dintre colegi se duce de două ori pe săptămână la cinematografele de artă. Bucureștiul stă bine, în alte orașe e mai trist.

Dacă în București ai unde să mergi la cinema, în provincie singura posibilitate să vezi un film este să-l piratezi.
Discutam și cu colegii mei pe tema asta. Mulți consideră că publicul ia ce-i dai, dar, în același timp, noi care creăm artă, mă rog, încercăm cel puțin, vrem să dăm publicului ceva de care are nevoie. Vrem să ne ajutăm publicul să crească și noi odată cu el.

Ai produs teatru independent?
Da, cu compania „Rampa” am produs două spectacole: Azilul de noapte pe care l-am jucat prima dată într-o formulă de teatru verité – erau 20 de persoane în public, erau printre noi. Am jucat într-o hală care arăta ca un azil, jucam și-n curte, jucam și pe acoperișuri. Era o altă lume, uitai că ești la teatru.

E teatrul independent mai deschis către neconvențional?
Da, evident. Poate tinde către neconvențional și pentru că e foarte greu să vii cu ceva nou pe o scenă clasică, poate din frica de a nu fi interesant încercăm să ne autodepășim și să ne ducem în alte zone. Există un risc doar să șochezi și să nu transmiți niciun mesaj. Cu Azilul de noapte, cred eu, am adus ceva ce nu prea s-a facut, cel puțin în București. Problema e că nu a fost rentabil. L-am făcut ca pe un experiment. Nu s-a pus problema de bilete sau donații. Am invitat doar oameni din breaslă. Am sperat că vom putea juca într-un teatru, dar nu am reușit pentru că e un proiect foarte mare. Suntem 20 de oameni în el. Teatrul independent la ora actuală funcționează cu maximum 7 oameni într-o producție. Am reușit totuși să jucăm la Bulandra, în sala de la Grădina Icoanei, dar nu am reușit să intrăm în stagiune pentru că este un proiect foarte mare. Al doilea spectacol a fost unul mai mic tocmai din motivul acesta acesta. Este un spectacol pentru care încă încercăm să găsim publicul țintă. Toate reprezentațiile noastre de până acum au fost teste. Se numește Staipelochian și este o dramatizare a unor părți din Cartea șoaptelor scrisă de tatăl meu (n.r. – scriitorul român de origine armeană Varujan Vosganian). Avem două povestiri și patru monologuri. Sperăm să mai introducem un monolog și o poveste. Am decis să fim doar 6 actori – numai fete. În romanul tatălui meu sunt numai personaje masculine și am vrut să facem acest „contrapunct”. L-am jucat prima dată la Festivalul Strada Armenească – un festival organizat de comunitatea mea, a armenilor din România, dedicat tuturor. Narine Bogdan Căuș, care este este o patrioată atât față de România, cât și față de armeni, a avut ideea să introducem teatrul în festival și atunci am vrut să încerc să fac ceva din ce a scris tata. Îmi era mai simplu pentru că aveam scriitorul lângă mine, cel puțin așa credeam la început. Mi-am dat seama că îmi va fi greu să tai din piesa tatei, dar el a fost foarte deschis și ne-a lăsat să o facem. Totul a pornit ca o întâlnire în București a minorităților și a românilor ca să ne cunoaștem unii pe ceilalți. Invitația la Caleido a fost o surpriză foarte plăcută. Am mai fost invitați și la Bușteni, dar în București e prima invitație pe care o primim.

332781_10150336574962799_2067904198_o

„Prima țară care a primit cu brațele deschise refugiați a fost România”

Aș vrea să-mi povestești și despre originile tale armenești. Te-ai simțit cumva discriminată din acest motiv?
Chiar deloc. Mi s-a părut că am fost privilegiată. Relația dintre români și armeni este una foarte specială. Primii armeni veniți pe teritoriul românesc sunt de cel puțin 700 de ani. În scrierile despre Ștefan cel Mare apare că unu dintre oamenii lui cei mai apropiați erau aremeni. În Apus de soare îi vezi numele – Măgârdici – nume armenesc. În Suceava avem o mânăstire veche de 500 de ani. Orașul Gherla înainte se numea Armenopolis. Armenii sunt vechi în România. Eu sunt produs al genocidului din Primul Război Mondial pentru că străbunicii mei au reușit să scape din genocidul din Anatolia. Prima țară care a primit cu brațele deschise refugiați a fost România. Nu doar atât. România, spre deosebire de multe alte țări în prezent, e printre puținele care suține financiar minoritățile. De-aia armenii din România sunt mult mai uniți și fac mult mai multe evenimente decât armenii din Londra, de exemplu. Acum 2 ani s-a creat un duplex – Strada Armenească din București și Strada Armenească de la Londra, și al lor a fost mult mai mic. Ei nu au beneficiat de finanțare. Noi suntem sprijiniți de Guvernul României. Și în perioada intrerbelică armenii erau priviți foarte bine, fără suspiciunea cu care erau văzute alte minorități. În timpul comunismului mulți armeni au reușit să fugă. Nu au mai fost atât de uniți. Unii au trecut de partea Securității.

Exista o oprimare etnică din partea comuniștilor?
Nu era una etnică, dar armenii erau bogați. Problema cu armenii nu era din partea României, ci din partea Rusiei pentru că unii dintre armeni știau că în Armenia sovietică lucrurile nu sunt foarte roz și deja își creaseră o părere despre comunism. Nu mai știau pe unde să fugă când au venit comuniștii în România. Mulți dintre armenii din România care au plecat atunci în Aremenia sovietică au fost trimiși în lagăre în Siberia. După ’90 s-a reinstaurat leagea minorităților prin care toate minoritățile sunt susținute de stat. Încet, încet armenii s-au unit. Tata a contribuit foarte mult la asta fiind ales de bătrânii comunității, a fost ales președinte pentru că era tânăr și nu apucase să țină de nicio „bisericuță” și el a încercat să unească armenii din România. Eu nu am simțit niciodată o discriminare. În România mă simt specială pentru că sunt pe jumătate armeancă. Aici la Londra toată lumea are un background cultural interesant, în România mai puțin. M-a ajutat că sunt pe jumătate armeancă.

Când ai fost în Armenia? De câte ori?
Am fost de trei ori în etape diferite. Prima dată am fost în 2000 când am experimentat pentru o săptămână comunismul, deși la ei nu mai era comunism. Aveau două ore de apă caldă pe zi, după apusul soarelui străzile nu prea erau luminate, peste tot se vorbea rusește. Armenii din România vorbesc armeana veche, de acum 100 de ani. Limba vorbită aici și-a pierdut din accente și nuanțe, dar și-a păstrat gramatica. Armenii din Armenia și-au păstrat pronunția fonetică însă gramatica a fost schimbată. Mi se răspundea în rusește. A doua oară începeau să se lumineze lucrurile. Fântâna din fața Operei din Erevan, care nu funcționa când am fost prima dată ca să se facă economie la apă, acum mergea și avea chiar un joc de lumini cu muzică, începuseră să apară cafenele. Ultima dată când am fost deja vedeam femei cu implanturi.

Mai vrei să adaugi ceva?
Da, după cum ți-am povestit mă bazez pe textele scrise de tatăl meu, iar muzica îi apaține mamei.

 
11025813_10152367968597255_8006585976521299197_n

Comments are now closed for this article