Andrei Cătălin, actor: “Astfel de festivaluri sunt mai mult decât necesare, sunt vitale”

de Andrei Crăciun

Pe Andrei îl puteți vedea în Caleido în spectacolele “Libretto Solitudine” și “Cui i-e frică de Mitică? sau Atenție, se taie apa!“. Ambele sunt regizate de Matei Lucaci-Grunberg.

Andrei Cătălin, vei juca în Festivalul Caleido în spectacolele “Libretto Solitudine” și “Cui i-e frică de Mitică? sau Atenție, se taie apa!”. Care e treaba cu aceste spectacole, de ce să vină spectatorul, care are o bogată ofertă din care să aleagă, să vadă tocmai aceste spectacole?
Pentru că joc în ele și mai sunt și amuzante. Glumesc, mă rog, aproape glumesc. Treaba cu spectacolele astea e că atacă niște subiecte mari, oarecum controversate, sau cel puțin amplu dezbătute, și le pune într-o lumină mai accesibilă, dacă vrei. ‘Mitică’ vorbește despre nevoia oamenilor simpli de a schimba lucrurile, în speranța de a trăi mai bine, prin alegerea unui președinte de bloc. Paralela cu alegerile prezidențiale cred că e evidentă, așa că n-o să bat pasul pe ideea asta, dar pot să-ți spun că e cel mai românesc spectacol al nostru. Iar în ‘Libretto Solitudine’ ne-a interesat să vorbim despre singurătate, în diversele ei forme, temă pe care o dezbat cu Matei (n.r. – Matei Lucaci-Grunberg, regizorul) de câțiva ani. Am vrut să facem un spectacol cu o miză palpabilă, ceva ce simțim cu toții și cu care putem empatiza, dar în fața căreia să putem râde.

Festivalul Caleido își propune să promoveze povești care să ne facă mai conștienți de importanța toleranței și a bunei înțelegeri între oameni indiferent de diferențele de etnie, religie, orientare politică sau sexuală. Crezi că e nevoie de astfel de festivaluri în ziua de azi? Sau suntem bine și nu ne trebuie nouă așa ceva? Cum devine chestiunea?
Devine că trăim în niște timpuri în care ne-am obișnuit să tragem concluzii, să punem etichete, fără a avea o conversație înainte. Însă, orice conversație sănătoasă trebuie avută într-un context prielnic și cred că pe asta ar trebui să ne focusăm. În consecință, astfel de festivaluri sunt mai mult decât necesare, sunt vitale. Avem nevoie de platforme de unde să putem lansa astfel de subiecte, pentru a le face mai puțin taboo.

Adevărul e că nu suntem bine. Trăim într-o țară democratică, dar care nu e democratică pentru toată lumea, în care n-avem toți aceleași drepturi, nu ne bucurăm de aceleași libertăți, dar ne batem peste umăr și ne zicem: ‘Suntem bine’. N-avem cum să fim bine, dacă oamenii sunt discriminați pentru lucruri pe care nu le pot controla, cum ar fi etnia, sexul sau orientarea sexuală. Dacă societatea în care trăim respectă drepturile majorității, asta nu înseamnă că respectă drepturile tuturor.

Ceea ce e cu adevărat frustrant, însă, e că, în naivitatea mea, am crezut că am trecut de subiectul ăsta, că focusul nostru se duce înspre evoluție și o să ne batem în idei și principii, dar pe noi ne îngrijorează lucrurile pe care ar trebui să le celebrăm.

Pe dumneavoastră în ce spectacole vă mai putem vedea în această stagiune? Unde? Când?
Mă puteți vedea în “Emisie: Titanic Vals” și “D’ale Carnavalului” la Teatrul Anton Pann, “Libretto Solitudine” și “Mitică” în Green și “Crăciunul președintelui” la Metropolis. Urmează să mai scoatem un proiect, care mă entuziasmează maxim, dar despre care nu pot să zic prea multe. Prefer misterul.

Dacă s-ar face o piesă despre viața noastră de acum, ce titlu credeți că ar trebui să poarte? Argumentați.
Aș zice “Drame bulevardiere”. Am impresia că de multe ori avem tendința să ne consumăm pe subiecte minore, pentru a ne distrage atenția de la cele majore, probabil.

Care e situația în teatrul românesc, așa ca privire de ansamblu? Dinspre spectatori se constată tot felul de nemulțumiri, de neînțelegeri, de conflicte – de la ce vă luarăți, fraților? Și ce-o să fie mai departe?
Contextul e ăsta: suntem un grup de oameni legați de pasiunea noastră pentru meserie și de un stil de viață la care am fost expuși cu toții; la asta se adaugă faptul că industria teatrală nu prea e industrie, e mai degrabă un talcioc. Deci o lume relativ mică, într-acolo mă îndrept cu analogia asta. Ei bine, lumea asta mică se împarte în două unități și mai mici: una de stat și cealaltă, independentă. Cea de stat e unitatea mai confortabilă, în care poți trăi aproape decent, iar cea independentă ține mai mult de supraviețuire și se susține pe acea pasiune pentru meserie, de care ziceam mai devreme.Acum, ai crede că limitele acestei lumi mici ne unesc către niște interese comune, dar din păcate funcționăm pe baza unor principii mult mai individualiste, cel puțin la începutul carierei. În termeni mai simpli, principiul care ne bântuie e că e mai simplu să ieși în față într-o lume mică, să te faci cunoscut. Și la început asta vrei, să te știe lumea. N-ai timp să te gândești la calitate muncii tale și, implicit, a vieții tale. E un echilibru pe care încă îl învățăm.Ideal ar fi să trăim într-o lume în care să aducem în fața publicului povești care să intrige imaginația și să și trăim din asta. Pare simplu, nu?Mai departe nu știu ce o să fie. Spectacole, sper.

Am impresia că de multe ori avem tendința să ne consumăm pe subiecte minore, pentru a ne distrage atenția de la cele majore, probabil.

Andrei Cătălin, actor