Ana Covalciuc, actriță: “Am un profund respect pentru toți artiștii și lucrătorii din mediul cultural care au reușit să propună și să creeze ceva în perioada asta”

Ana va fi prezentă în Festivalul Caleido cu spectacolul “Bildungswoman”.

Andrei Crăciun

Ce este Bildungswoman? Care e treaba cu acest spectacol? Ce își propune el? De ce e important?
E un spectacol despre identitatea feminină, e o explorare despre cine suntem dincolo de condiționarea rolurilor pe care le jucăm (“mamă”, “fiică”, “soră”, “prietenă”, etc), și a tuturor prejudecăților sociale în care am crescut. Spectacolul își propune să ridice niște întrebări, să provoace la auto reflecție și la dialog. E o căutare a esenței și a libertății identității, dincolo de gen. 

Cum ați ajuns să lucrați cu Elena Morar? Cum ați lucrat împreună? Ce ați învățat una de la alta? 

Cu Elena am lucrat prima dată acum zece ani, la spectacolul “Zvăpăiata”, era o dramatizare a unei nuvele de Cehov, spectacolul ei de master și primul meu rol principal. A fost o experiență intensă și provocatoare, așa că ne doream să ne mai întâlnim, doar că viețile noastre au avut trasee ramificate foarte divers și ne-a luat zece ani ca să mai ajungem la o intersecție. Și atunci, ca și acum, Elena a venit cu o propunere foarte curajoasă, deloc simplă, cu o invitație de a participa activ la crearea unui spectacol. Elena nu îți zice “uite, am un text, hai să îl facem”… Cu ea e mai degrabă, “uite, am o idee, pe care o putem explora împreună prin textele astea, săpăm, vedem de ce dăm, dar cel mai probabil o să ajungem să scriem și textele noastre”. Iar tura asta, când m-a sunat chiar era timingul bun, pentru că adunasem în mine enorm de multe resurse neexplorate în ultimii doi ani de când devenisem mamă și încă nu știam ce să fac cu ele.             

Cam așa mi s-a întâmplat cu  Elena,  am plecat la lucru dintr-o nevoie autentică de a spune și a chestiona ceva anume, știm de ce ne aruncăm în căutare, dar nu știm dinainte unde o să ajungem. Și eu ador necunoscutul ăsta. Pentru că te forțează să articulezi un mesaj și să îl cristalizezi într-o formă artistică. Elena e un regizor partener, care te responsabilizează și te mobilizează să participi activ la nașterea spectacolului. Asta m-a trezit și atunci când abia terminam facultatea. Cu ea am descoperit că actorul nu e doar un executant, un “înfăptuitor” talentat al ideilor și dorințelor autorului împletite cu cele ale regizorului, ci că în arta noastră e nevoie de asumare, de autonomie și prezență reală, autentică, pentru că noi actorii suntem acolo în “linia I” și de noi depinde viața și reactualizarea spectacolului la fiecare reprezentație. Și îmi prinde bine să regăsesc provocările astea 10 ani mai târziu. E ca un refresh. Și am mai învățat multe, foarte multe, despre adaptare pentru că ambele montări au fost în contexte dificile (tura asta chiar extrem) și nu cunosc pe nimeni care s-ar fi adaptat mai bine. 

Ana Covalciuc, cum v-a mers în starea de urgență & în starea de alertă? Ce lecții s-au învățat în această perioadă și ce credeți că urmează? Pentru dumneavoastră, dar și pentru teatrul din România.

 Of, nu e ușor de răspuns. Starea de urgență pare așa o oază de liniște de mult trecută, față de ce trăim acum! Am înțeles atunci că viața are prioritate și mi s-a părut foarte firesc să ne protejăm unii pe alții izolându-ne. Poate suna paradoxal, dar eu cred că e un gest de iubire față de comunitate, față de viață, până la urmă, să îți gestionezi alte nevoi în izolare, prioritizând sănătatea tuturor. Acum lucrăm, dar cu maximum de precauție. Am limitat contactele, ieșirile, colaboratorii, am repetat mult online, iar în ultima săptămână la scenă vom fi testate, ca să ne știm în siguranță.

Iar pentru Teatru nu-mi fac nicio grijă. Teatrul e bun și blând și are răbdare. Pentru miile de ani pe care le-a parcurs, 2-3 ani de pauză de “teatru-așa-cum-îl știm” nu mi se pare o tragedie. Teatrul nu există în absența oamenilor, e normal ca viața și siguranța lor să fie prioritară. Dar am convingerea că el s-a născut și se adresează unor nevoi ale noastre atât de profunde, esențiale,  încât nu o să dispară niciodată. Poate că va reuși, în schimb, să se mai dezmorțească, în căutarea asta de forme noi, în care suntem angrenați acum… Rămâne de văzut.  Am un profund respect pentru toți artiștii și lucrătorii din mediul cultural care au reușit să propună și să creeze ceva în perioada asta. Mi se pare absolut extraordinară fiecare bătălie câștigată cu anxietatea colectivă, și urmăresc cu interes orice produs artistic din perioada asta. Mă interesează real formele noi, structurile, căile de acces la public descoperite odată cu varianta “hibrid” a teatrului. Sunt fascinată de cum poate înflori imaginația în limitare. Cred că merită explorată orice variantă de a ajunge la public în alt fel.  

În ce proiecte vă mai putem vedea la teatru, în cazul în care vom mai putea merge la teatru. Sau – dacă nu – on-line, de ce nu?

Momentan, spectacolele mele din teatru s-au suspendat, erau distribuții mari, cu multă interacțiune, atât la Teatrul Bulandra cât și la TNB, și nu ar fi fost întrunite condițiile de siguranță în primul rând pentru noi, pentru echipă. Dar vă aștept la BILDUNGSWOMAN, care a fost gândit special pentru o versiune online, sau eventual hibrid, (sperăm noi, pentru la un moment dat) să avem public și în sală și acasă.

Cum e pentru un actor să joace fără public? Ce diferă față de epoca de dinainte de covid?

Nu am jucat încă fără public, am mai multă experiență ca trainer în online, dar  iată că voi avea ocazia acum, cu proiectul nou. Ca proces, pare că seamănă un pic cu filmul, ne-am permis să ne jucăm mai mult cu imaginația în zona asta, s-au amestecat un pic mediile, dar cred că mai seamănă cu filmul și în sensul în care nici la filmare nu ai vreun feedback imediat. Cred că cele două medii vor fuziona mult mai mult în viitor. Spectacolul de teatru se va duce după spectatorii săi, în casele lor, și în secolul ăsta nu prea și-o mai permite să se prezinte doar cu o “filmare martor”, așa că va trebui să învețe să arate și să se vadă bine, să preia din mijloacele filmului, din videomapping, din VR, din social media… Din orice face deja parte din viața noastră de fapt. 

Teatrul nu ar trebui să fie un muzeu elitist, care să păzească doar istoria și tradiția. Teatrul e viu, se întâmplă azi, aici, acum, e despre oamenii de azi și pentru oamenii de azi de aici, din “sală”. E valoros cât timp e actual. Dacă tânjim după apropierea pe care o crea sala de teatru când împărtășeam acea experiență, atunci înseamnă că va trebui să găsim căi prin care să compensăm asta. Poate că relevanța conținutului e una din ele, nu doar forma. Poate că trebuie să ajutăm oamenii să se simtă împreună, deși sunt la ei acasă. Poate că despre asta ar trebui să vorbească teatrul acum. Despre ce ne unește, ce ne separă, despre cum parcurgem trauma asta colectivă împreună. Teatrul e despre viață și pentru viață, altfel nu are sens. Și poate că asta e viața noastră acum. Cu cât acceptăm asta mai repede cu atât ne vom putea reconstrui mai ușor. Și pe noi și comunitatea. Teatrul e “locul din care se vede” (<gr. theatron). Nu o să uit asta niciodată. Primul curs de istoria teatrului. Ce se vede? Cum se vede? Cine vede? E vital acum să ne punem întrebările astea esențiale cu fiecare demers artistic.

Festivalul Caleido își propune să evidențieze realități îndeobște ocolite, realitățile minorităților de diferite feluri (etnice, lgbtq+ etc.). Credeți că e nevoie să ascultăm și aceste istorii? Are România o problemă cu discriminările? V-ați confruntat vreodată în viață cu situația de a fi discriminată (fie în țară, fie în străinătate)? 

Absolut! Părerea mea e că România a acceptat destul de târziu ideea de discriminare, încă are de lucrat la asta… Încă se trasează limite a ce e abuz sau nu, sau ce e sau nu discriminatoriu. Și e complicat, pentru că politically correctnessul la nivel global a atins niște extreme, ceea ce a creat un val de anti-political correctness. Așa că la noi au ajuns cam simultan. Nici nu au apucat să se instaleze niște valori mai “globale”, să zicem, că deja a devenit cool să nu mai fii corect din punct de vedere politic. E un haos de valori, la nivel global, nu doar la noi. De aia se ajunge de multe ori la “bun simț” pentru a găsi o măsură, ceea ce e din nou extrem de subiectiv și individualist.

Pentru o educație incluzivă și non-discriminatorie ar fi nevoie de programe de educație, și pentru asta e nevoie de oameni care chiar să creadă în ele. Încă suntem foarte “tradiționaliști”, și din păcate, multe din “tradițiile” moștenite sunt abuzive. Abia acum învățăm să selectăm ce vrem să dăm mai departe ca moștenire și e nevoie de mult discernământ. Iar arta chiar are rolul ăsta, de a-ți arăta lucruri care să te ajute să discerni. Să îți alegi cu ce valori îți trăiești viața, cum vrei tu să te raportezi la celălalt sau la comunitate. Cred că educația se face și prin cultură și e rolul nostru să chestionam mentalități, să invităm la dialog, să ne dăm ocazia să ne rescriem realitatea

Întrebarea de aur: Ana Covalciuc să-și adreseze o întrebare, pe care o consideră importantă și tot ea, dacă e drăguță, să și răspundă.

Când o să renunți la idealismele astea?! 

Never.

Iar pentru Teatru nu-mi fac nicio grijă. Teatrul e bun și blând și are răbdare. Pentru miile de ani pe care le-a parcurs, 2-3 ani de pauză de “teatru-așa-cum-îl știm” nu mi se pare o tragedie. Teatrul nu există în absența oamenilor, e normal ca viața și siguranța lor să fie prioritară.
Ana Covalciuc, actriță

Foto: Alex Gâlmeanu