FINANȚATORI

Alex Fifea, regizorul spectacolului „Infinit pozitiv”: „Fiecare poveste e uriaș de importantă pentru cea sau cel care ne-a încredințat-o”

De vorbă cu Alex Fifea, actor și regizor, despre „Infinit pozitiv”, spectacol produs de Carusel, axat pe ce înseamnă să trăiești cu HIV în România, pe care îl regăsim în selecția Caleido 2021.

De Alina Vîlcan

Cum ai ales să montezi Infinit pozitiv și să te oprești astfel asupra persoanelor infectate cu HIV în sistemul sanitar din România, spre sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90?

Pot să spun că-i datorez șansa de a face acest specatcol lui Marian Ursan, șeful Carusel. Suntem prieteni vechi, sunt ani de când am discutat prima dată cu el despre necesitatea acestui spectacol și știam cât de important este pentru el și pentru comunitate. Trebuie spus că înainte de Infinit pozitiv am colaborat foarte direct și foarte bine cu Marian pentru TABU, spectacol produs de Carusel în 2017,  și pentru Voi n-ați văzut nimic! (2015), ambele regizate de David Schwartz. Așa că a fost o bucurie și m-a onorat propunerea lui să putem face efectiv spectcolul. În plus, doi oameni foarte buni și extrem de apropiați mie trăiesc cu HIV și asta din punctul meu de vedere a ridicat totul la putere, mi-a dat o miză cât se poate de personală.

Cum ați ales cele șase persoane seropozitive ale căror povești le descoperim în spectacol?

Fiecare membru al echipei a venit cu propriile propuneri de contacte, atât pe partea medicală, a cadrelor  de specialitate, pentru că am documentat atât povești ale unor persoane care trăiesc cu HIV, dar și specialiști foarte importanți, ca doamna Maria Georgescu, directoarea ARAS, doctorul Adrian Abagiu sau Iulian Petre de la UNOPA. Apoi s-au adunat enorm de multe „personaje”, asta se întâmplă întotdeauna când documentăm și apoi construim spectacole, nu toate ajung în varianta finală, cea de spectacol. S-a negociat foarte puternic, cu tensiuni chiar, atunci când am tăiat împreună textul, pentru că fiecare a ținut cu propria propunere și în același timp am încercat să rămânem cât mai coerenți, cât mai echilibrați, inclusiv ca dramaturgie.

Ce a însemnat această experiență pentru voi, echipa spectacolului, ce a fost cel mai dificil, ce ați înțeles lucrând pentru Infinit pozitiv?

Ah, asta chiar e o întrebare pentru care nu știu dacă am suficient spațiu de răspuns, având în vedere în ce perioadă am lucrat la spectacol  și ce a urmat după premieră ca situație mondială. Am învățat enorm și cu adevărat despre reziliență, lucrând la un spectacol despre reziliență. Am continuat să lucrăm în toiul perioadei de izolare, online – cu tot ce însemna asta, cu întreruperi, reluări. Dar când un spectacol e necesar să se întâmple, el se va întâmpla, așa și noi. Am prins ultima portiță posibilă de a mai juca fizic cu spectatori. Țin să-i mulțumesc pentru asta domnului Cristescu și echipei de la MNLR care a avut amabilitatea să ne găzduiască premiera. Și, cu riscul de-a mă repeta, atunci când știi că oamenii – care ți-au încredințat lucruri atât de intime, atât de profund umane,  de importante pentru ei – vor veni să își vadă poveștile, viețile puse în scenă, miza pentru noi toți a fost, cred eu, mult mai mare. În plus, eu unul am înțeles încă o dată cât de important e să ai o echipă bună. N-aș fi putut să fac spectacolul ăsta dacă nu ar fi fost toți ceilalți – Nona, Mădă, Paula Dunker. Pentru mine acum, în primăvara lui  2021, „revenirea la normalitate” înseamnă să putem să jucăm din nou  spectacolul ăsta foarte tare la care am lucrat un an și jumătate toți patru în fața unui public, live, așa cum a fost gândit, ca un spectacol de teatru.

Dacă ar fi să dezvălui doar câteva detalii din poveștile protagoniștilor spectacolului, acele detalii care te-au impresionat în mod deosebit, care ar fi acelea?

Fiecare poveste e uriaș de importantă pentru cea sau cel care ne-a încredințat-o. Eu îmi cunosc unele dintre personaje din viața reală, iar asta face lucrurile extrem de fragile, de delicate, de emoționale, mai ales când persoanele respective, cele ale căror personaje sunt eu pe scenă, sunt oameni nu mișto, ci foarte mișto, printre cei mai puternici pe care-i cunosc. Unul dintre personaje a crescut în instituție și vine cu o istorie impresionantă de supraviețuire și forță personală. Alt personaj e un tip gay de etnie romă care trece zilnic peste discriminare, sub multiplele ei forme, reușind să rămână mereu optimist și luminos. Deci nu am un moment preferat, ci am personaje preferate și personaje cu care îmi place să cred că mă identific, personaje a căror viață devine un model pentru lupta noastră intersecțională pentru egalitate.

De ce consideri că este important ca teatrul autohton să se oprească asupra unor astfel de aspecte din lumea în care trăim, ignorate adesea de autorități și de opinia publică, să vorbească despre destigmatizare și acceptare, să fie un teatru implicat și în același timp o formă de informare?

Cum stăm în teatrul independent din București la acest capitol și cum vezi implicarea generației tale din acest punct de vedere?

Teatrul pe care-l practic eu face exact asta. Sunt un actor și producător de teatru asumat de stânga și fac teatru social și politic. Cei care facem asta suntem în România extrem de puțini și motivele cred că sunt evidente. Ce facem noi nu vinde. Dar ce facem noi uneori vindecă. Vorbim despre stigmatizații din societate, despre sărăcie cu imensele și infinitele ei declinări, abuz, consumatori, sexwork, despre cei rămași în urmă, despre lucruri foarte delicate, greu de spus, greu de dus de societate. Pentru că dacă nu o facem noi, cei din scena socio-pol a independentului, nu o va face nimeni. Și pentru că trăim într-o țară în care nu există o opoziție politică reală la ascensiunea extremei drepte cu tot valul de ură, extremism, antisemitism și antigipsism, abuzuri din ce în ce mai mari și pe care pandemia cu toate efectele ei – devastatoare pentru lucrătoarele și lucrătorii independenți din cultură – nu face decât să-l amplifice. Da, cred că suntem foarte puțini cei și cele care ne asumăm și politic, măcar la un nivel minim de conștiință și implicare politică, arta pe care o facem. Nu-mi pot imagina clar încă ce va mai însemna „teatru independent” după pandemie. Probabil că pe zona comercială lucrurile vor funcționa în continuare.

Așa cum ziceai, Infinit pozitiv a avut premiera în toamna anului trecut, la Muzeul Național al Literaturii Române (exterior), care au fost reacțiile pe care le-ați primit atunci și cât ați reușit să mai jucați spectacolul între timp?

Din păcate, a putut fi văzut doar de  60 de persoane în total la premieră, în condiții de distanțare. Reacțiile au fost minunate, dar tot din păcate nu l-am mai jucat de atunci. Planificăm o versiune pentru online pe care o vom definitiva în această primăvară.

„Sunt un actor și producător de teatru asumat de stânga și fac teatru social și politic. Cei care facem asta suntem în România extrem de puțini și motivele cred că sunt evidente. Ce facem noi nu vinde. Dar ce facem noi uneori vindecă.” Alex Fifea