Actrița Katia Pascariu: „Am trăit din plin anii ’90, i-am iubit chiar, cu toate noutățile lor, reclame, cultură pop…”

de Alina Vîlcan

Despre teatru politic, povești de familie aduse pe scenă și amintiri nouăzeciste, cu actrița Katia Pascariu, pe care o vedem în Festivalul Caleido în spectacolul „’90”, în regia lui David Schwartz.

’90. Katia, cum a apărut spectacolul „’90”, în regia lui David Schwartz? De la ce ați pornit și cum ați lucrat pentru realizarea spectacolului? Cum v-ați oprit la anumite povești?
Să fiu sinceră, nu mai știu cum a apărut exact-exact, dar probabil că David ne-a cooptat și pentru acest proiect venit, sigur, pe baza nevoilor și discuțiilor noastre colective. Vorbim deja de ceva vreme în spectacolele noastre de teatru politic despre efectele tranziției, despre istoria recentă și foarte recentă, despre perdanții și vulnerabilii societății. Doar că acum am zis să ne uităm în propriile familii, în propriile povești de viață. A fost un gest de autovulnerabilizare pe care ni l-am propus fiecare și în care ne-am angrenat părinții, frații și surorile, bunicii, familiile extinse. Un exercițiu dificil, emoțional… De data asta, tema era viața noatră și subiecții eram noi. Acest gen de proiect nu se poate face decât într-o echipă unde încrederea și sprijinul sunt incontestabile. Am ales 5 povești, 5 trasee, care pot reda împreună un tablou destul de complex al anilor ’90. Șansa a fost că am dat peste aceste povești – și comice, și emoționante, și dure, și triste, șocante pe alocuri. Ele compun împreună o imagine rotundă a momentului de euforie decembrie ’89 și a căderii de după. Ne-am distrat mult amintindu-ne de anii ’90, descoperind asemănări și diferențe între copilăriile și adolescențele noastre… Ne-am uitat pe fotografii, am documentat tot imaginarul cultural și social al acelor ani. Am plâns, am avut revelații, și la final cred că am ajuns într-o etapă nouă de înțelegere a părinților noștri. Și de înțelegere a multor conflicte dintre generații. Și totuși cum se suprapun amintirile noastre cu amintirile lor? A ieșit un spectacol pe care noi îl iubim mult.

’90

AMINTIRI NOUĂZECISTE. Pentru că spectacolul investighează perioada nouăzecistă în România pornind de la amintiri și istorii personale, cum a fost pentru tine această întoarcere? Întorcându-te în acei ani, care au fost amintirile cele mai puternice cu care te-ai întâlnit? 
Părinții noștri aveau la revoluție cam vârstele noastre de la momentul creării spectacolului. Alt punct fragil în revizitarea trecutului… Cu ce ochi privim acum momentul revoluției și, mai ales, primul deceniu post ’89? Cu ochii de atunci s-a văzut într-un fel, pe care acum am încercat să ni-l amintim. Cu ochii cu care părinții noștri priveau urgența și efervescența momentului ’89, asta a fost ceva mai nou pentru mine. Nu m-am gândit în anii ’90 la ei prea mult. Adică i-am trăit din plin, anii ’90, i-am iubit chiar – cu toate noutățile lor, reclame, cultură pop, muzică, cablu la TV, culori la TV, pe stradă, cu dorințe și pasiuni, am avut o copilărie fericită și o adolescență banală – și nu știam ce se întâmplă cu adulții, prin ce momente complicate trec, câte alegeri și câte decizii i-au tulburat în perioada aia, ce a rămas din euforia libertății… Acum am aflat. Fiecare dintre noi a făcut interviuri cu părinții și cu alte persoane din familie. Nu e un subiect despre care am discutat des, așa că am aflat multe lucruri noi și surprinzătoare despre cum i-a găsit căderea lui Ceaușescu. În ceea ce mă privește, am înțeles de ce ai mei nu au vrut să plece din țară, să se mute, de ce au luat anumite decizii legate de profesiile lor, cum au trecut peste propriile dispute cu părinții lor, bunicii mei, la ce au renunțat, ce regrete au, dacă le au, ce ar face diferit. Au fost speriați în zilele alea? Cum au reușit să fie niște părinți atât de responsabili și protectori? Cea mai puternică amintire – și funny – e poate apariția McDonald’s-ului în București (râde). Sunt un copil al consumerismului, și cu ocazia asta am înțeles mai bine cât de adâncă e în mine cultura asta nocivă occidentală.

TEATRU POLITIC. Cum consideri că stăm la acest capitol în teatrul autohton și de ce crezi că e important să avem teatru politic, cum ne ajută? Și, bineînțeles, care sunt principalele provocări când faci un astfel de teatru în România mileniului III?
Stăm așa și așa. Nu sunt în măsură să zic ceva obiectiv – eu, una, simt nevoia de mai mult. Și de mai mult sprijin. Public avem, în capitală, în țară, în urban și în rural deopotrivă. Lipsesc însă fonduri suficiente, nu avem destul timp și destui bani să facem tot ce ne dorim. Din fericire, creștem ca număr. Din păcate, încet și fragil. Încă suntem o clasă precară – ca artiști și ca independenți. Cel mai tare mă deranjează când, în mod fals, anumite spectacole sau acțiuni culturale se autointitulează politice, când nu sunt de fapt. De ce fac asta? Poate e cool, poate am lansat trendul… na, tot e ceva. Instituțiile simt că e pe val arta politică, că e un moment global în care activismul politic și social se infiltrează în tot și toate. O fi ceva în chestia asta, dar nici să vină cu spectacole care faultează de fapt tot ce înseamnă teatru politic și să se mai și mândrească cu asta… E penibil, e trist, e înșelător și nici nu cred că o fac cu vreo plăcere. Provocarea pentru noi e pur și simplu să rezistăm – nu doar să supraviețuim, ci să creștem, să găsim o formă de stabilitate fără a ne sacrifica chiar tot timpul obținerii de mijloace: bani, spațiu, timp…

SCHIMBARE. Revenind la „’90”, care crezi că sunt principalele schimbări reale pe care le-au adus anii ’90 în țara noastră? Dintre acestea, care ți se par cele mai importante pentru generația ta, care în acei ani își trăia copilăria?
Pentru mine nu e vorba de vreo schimbare, adică nu am resimțit-o ca atare – aveam 6 ani la revoluție. Știu doar că am avut și am o serie de privilegii care m-au făcut să cred mult timp că libertatea e pe bune un drept al tuturor. Nu e, din păcate. Sunt fericită că pot să circul, să studiez, să fac și să spun ce vreau, doar că ce nu apare prea des, în discursul de slăvire a libertății postdecembriste, este condiția primordială – să ai mijloace. Nu ne-am câștigat doar libertatea și intrarea într-un regim democratic, ci ne-am semnat și aderarea la un sistem global neoliberal. Capitalismul, în forma lui cea mai perversă, ne-a lovit cum a făcut-o în mai toate țările din est. Nu am ieșit din tranziție. Oricum, nu am ieșit foarte bine din ea. Trăim într-un sistem de autocolonizare și autoexploatare. Dar da, nu trebuie să regretăm deloc regimul Ceaușescu, dar să regretăm că s-a distrus – social și cultural – din interese economice, ce era bun înainte de ’89.

MADE IN RO. Cum acesta nu este singurul spectacol inspirat din istoria recentă de la noi în care te vedem, cât de ofertantă ți se pare România în subiecte (pentru produse artistice)?
Extrem de ofertantă – cred că nu sunt deloc destule spectacole pe teme legate de istoria recentă, ca să nu mai zic de perspectivele cu care sunt privite deceniile trecute nu de mult… Și asta s-a văzut de la o poștă cu ocazia hoasului, festivismului și naționalismului crunt apărute la aniversarea Centenarului, anul trecut. Trist, penibil și pe alocuri revoltător. Pentru mine este un mister cum de se montează atât de multe texte depășite, care nu spun nimic omului de azi, care nu vor nimic de la spectatorul de azi și cum de nu se folosește șansa asta a momentului – teatrul vorbește azi despre azi. Nu zic că nu pot fi folosite texte vechi, clasici, dramaturgi străini – ba da, dar de ce? Ce vrem de la un text, de la o scenografie, ce estetică alegem? Cui servește? De ce Molière, de ce Cehov, ce au vrut ei la vremea lor? De ce nu mai bine Michailov sau Peca, Esinencu sau Schwartz? Cui ne adresăm când facem un spectacol? Ce vrem de la acel om? În ce paradigme vorbim și cu ce mijloace? Cărui timp îi aparținem?

DE VĂZUT. În ce alte spectacole te vedem acum?
În parte se reiau spectacole mai vechi – eu joc la Replika și la Teatrul Evreiesc de Stat (TES) în principal. Circulăm mult în țară. Jucăm mult mai ales toamna. Și dintre spectacolele noi, aș menționa la Teatrul Evreiesc spectacolul „Idiș?” de Peca Ștefan și Andreea Vălean. La Centrul Replika am avut două premiere toamna asta – „Toată liniștea din lume”, de Mihaela Michailov și Radu Apostol, și „Lucrător universal” de David Schwartz. Sunt și suntem ușor de găsit. Pe Facebook, pe site-urile spațiilor. Încă nu știu programul pe 2020, dar sigur vom relua „hiturile” noastre și vom avea și noutăți.

ÎN CONCLUZIE… De ce să nu ratăm „’90” în Festivalul Caleido?
Este un spectacol extrem de sensibil, la care cred că e greu să nu te emoționezi, chit că ai prins sau nu anii ’90. Se râde mult, promit. Este un spectacol despre relația dintre generații, despre cum depășim în familie disputele provocate de factori externi – sociali, politici, economici, revoluții, tranziții, e despre alegeri și regrete, este despre a fi sau nu învingător în lupta cu vremurile. La 30 de ani de la revoluție poate că putem privi mai detașat, putem reevalua momentul ’89, putem să iertăm și să ne iertăm, dar și să cerem iertare…

„Părinții noștri aveau la revoluție cam vârstele noastre de la momentul creării spectacolului ’90. Alt punct fragil în revizitarea trecutului… Cu ce ochi privim acum momentul revoluției și, mai ales, primul deceniu post ’89?” 

Katia Pascariu, actriță
Foto: Ioana Bodale