FINANȚATORI

Accidentul celor 10.000. Tăcere

Cazul copiilor infectați cu HIV în sistemul sanitar românesc din urmă cu peste trei decenii a rămas în tot acest timp mai degrabă învăluit în tăcere. Un „accident” despre care nu se vorbește.

De Alina Vîlcan

În urmă cu mai bine de zece ani, am documentat și am publicat un reportaj despre copiii infectați cu HIV în sistemul sanitar românesc, la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90. Aveam puțin peste 20 de ani, locuiam de câțiva ani în București și tot de numai câțiva ani lucram în presa scrisă. Despre acești copii, ai căror supraviețuitori deveniseră tineri, auzeam pentru prima dată. 

În redacția revistei pentru care lucram pe atunci ajunsese într-o zi un comunicat de presă de la Uniunea Naţională a Organizaţiilor Persoanelor Afectate de HIV/SIDA (UNOPA) care ne atrăsese atenția. Câțiva dintre noi nu știau nimic despre persoanele infectate cu HIV în spitalele românești, iar cei care știau – știau prea puțin. Mi s-a cerut să documentez subiectul și, după câteva săptămâni, pe biroul meu se adunase un teanc impresionant de pagini printate – materiale informative, înregistrări transcrise, notițe disparate. Nu aveam nicio îndoială, era cel mai important subiect pe care îl documentasem până atunci.

Mersesem mai întâi la sediul din sectorul 2 al UNOPA încercând să aflu cum de fusese posibil ca peste 10.000 de copii, aproape toți cu vârste sub 3 ani, să fie infectați cu HIV în urma unui accident în sistemul sanitar românesc la granița dintre comunism și lumea liberă. Cine plătise pentru accidentul acela? Ce se întâmplase cu acei copii? Mulți dintre ei supraviețuiseră și erau acum adolescenți, tineri cu doar câțiva ani mai mici decât mine, cum trăiau ei?

Am mers apoi la Giurgiu, unul dintre orașele-focar ale accidentului învăluit, de ani și ani, în prea multă tăcere. Am întâlnit-o acolo pe dna. M., a cărei fiică era unul dintre copiii infectați cu HIV în ultimii ani de comunism. Dna. M. înființase la Giurgiu o asociație care oferea sprijin persoanelor seropozitive din oraș și familiilor acestora. Însă nu era doar atât. Aveam impresia că dna. M. înființase organizația și în alt scop, poate acela de a căuta adevărul despre ceea ce se întâmplase, poate acela de a schimba mentalități. Dna. M. era o femeie neîndoielnic puternică, de vârsta părinților mei, care încă își amintea cu groază clipa în care aflase că fiica ei are HIV. Dar cum e posibil, întrebase, când niciunul dintre noi, părinții, nu este seropozitiv? Bineînțeles că mai întâi i se păruse nedrept, bineînțeles că urmaseră ani grei, un necontenit du-te-vino între spital și casă, în alertă la fiecare răceală a fiicei, la fiecare semn de boală, la fiecare amenințare care s-ar fi putut dovedi fatală. Dna. M. îmi vorbise și de alte orașe-focar, ca Reșița, „acolo a fost prăpăd”, țin minte că-mi spusese. Fiica dnei. M, ca majoritatea copiilor infectați cu HIV în maternitățile și-n secțiile de pediatrie de atunci, aflase mai întâi că are hepatită. Era ceea ce li se spunea copiilor. Nu mult după aceea, dna. M. fondase la Giurgiu, în orașul în care trăia, asociația. Departe de a-și plânge de milă, alesese să ajute.

M-am născut într-un orășel de la Dunăre, aflat la 60 de kilometri de Giurgiu, și acolo mi-am petrecut primii 18 ani. Cum se face, mă întrebam, că îmi era complet necunoscut faptul că, atât de aproape de locul în care crescusem, alți copii, foarte apropiați de vârsta mea, fuseseră infectați cu HIV în spitale? De ce nimeni nu vorbea despre asta?

Întoarsă la București, am întâlnit în zilele următoare un astfel de tânăr. A. era tot din Giurgiu, și lui i se spusese în prima copilărie că suferă de hepatită, abia mai târziu, când demult se obișnuise cu spitalele, cu boala, aflase că e infectat cu virusul HIV. În curând urma să termine liceul, se pregătea pentru facultate, îl interesau calculatoarele. Ținea minte anii dificili de școală, cărțile după care studia pe paturi de spital, când medicamentele antivirale utilizate în cazul infecției HIV încă nu erau într-atât de avansate încât să îi permită o viață ca oricare alta. A. mi-a vorbit despre viața lui neobișnuită într-o după-amiază de vară, în curtea Spitalului de boli infecțioase Matei Balș, unde fusese internat în repetate rânduri și unde acum, într-o încăpere, lucra pe zona de IT, ca voluntar. A. se pricepea la calculatoare, deși încă nu terminase liceul, am băut un pahar de suc rece în încăperea aceea în timp ce el îmi explica ce lucrează fără ca eu să înțeleg ceva. A. avea tristețe și umor și era pe delin conștient de faptul că mentalitățile evoluează mai greu decât medicina. L-am reîntâlnit câteva zile mai târziu, când m-am întors împreună cu un fotograf pentru a-i face câteva poze. Erau fotografii intens blurate pentru a nu-l expune. A. ne-a întâmpinat atunci alături de o fată frumoasă, prietena lui, în aceeași încăpere în care îl găsisem și la prima mea vizită, unde acum aranjaseră pentru noi o masă cu tot felul de gustări și sucuri. Am remarcat îndată că nu era acolo nici urmă de alcool, niciun pachet de țigări, nimic din ceea ce ar fi putut reprezenta atracții pentru alți tineri. Am petrecut astfel încă o după-amiază încercând să înțeleg ce înseamnă să trăiești cu HIV în România, infectat într-un monstruos accident al statului român, de care toți păreau că uitaseră. Mă emoționa teribil dragostea aceea adolescentină care-i lega pe A. și pe prietena lui, o fată seronegativă, care privea virusul HIV ca pe o boală ca oricare alta, fără nicio prejudecată.

Și tot în zilele acelea am corespondat cu o altă tânără infectată cu HIV în aceleași condiții. Avea în jur de 20 de ani, un partener de viață seronegativ și așteptau primul copil. Încercau să ducă o viață normală, fără a ignora riscurile. Toți cei cu care am vorbit atunci mi-au spus că mai greu de suportat decât orice virus, oricât de teribil, sunt mentalitățile din România. Tratamentele au evoluat, oamenii cu HIV pot trăi astăzi cât noi toți, însă cum trăiesc ei?

Nu mi-a fost deloc ușor să scriu reportajul acela. Azi l-aș scrie altfel pe alocuri. Însă esența rămâne aceeași: de ce nu se vorbește despre accidentul din sistemul medical care a schimbat viețile atâtor tineri? Cum au fost afectați și ce e de făcut pentru ca modul în care ne raportăm la persoanele seropozitive în România să evolueze? E greu să schimbi mentalități în lipsa informației, iată de ce e important să renunțăm la tăcere.

Am aflat multe în acești 15 ani de presă scrisă, însă primul lucru important pe care l-am aflat rămâne faptul că peste 10.000 de copii au fost infectați cu HIV în spitalele românești, cu peste 30 de ani în urmă, fapt care continuă să fie ignorat până azi în țara noastră. Nimeni nu vorbește despre asta. În rarele ocazii în care se vorbește despre HIV/SIDA în România auzim despre consumatorii de droguri sau despre un comportament sexual iresponsabil. Bineînțeles, e bine să vorbim despre toate acestea, însă e grav că uităm cu numărul celor infectați cu HIV în haosul spitalicesc autohton de la începutul libertății este egal cu numărul locuitorilor unui oraș de provincie. E ca și cum am ignora astfel un întreg oraș!

Aș vrea să cred că, pe 23 mai, mulți dintre noi vom vedea în Festivalul Caleido spectacolul „Infinit pozitiv”, în regia lui Alex Fifea, unul dintre acele spectacole imperios necesare din teatrul independent autohton, și apoi vom vorbi despre acest spectacol, le vom spune despre el și altora, și tot mai mulți vor ști că în decembrie 1990 numărul cazurilor de SIDA la copii în România depășea totalul cazurilor raportate de celelalte țări din Europa. Și nu vom mai tăcea.